Moartea Siervei Maria de Todos Los Angelos*

Fereastra se sparse cu zgomot si fluturii albastri au navalit in camera, acoperind-o, infasurand-o in praf albastru si cuvintele incepura sa ii tasneasca pe buze cu viteza luminii rosii ce ii curgea din creier in inima si din inima in talpi. Si totul se invartea si lumea era toata un praf albastru stralucitor si camera era rotunda si nu mai distingea tavanul de pat si patul de mana ei dreapta si obiectele zburau si ea zbura odata cu ele si zgomotul sticlei sparte ii persista in urechi si irisul ochilor o data negri au devenit albastri ca oceanul Tahuantinsuyu , oceanul visurilor ei, oceanul zeilor. Aripile lor o loveau si fata ii devenise albastra si simtea praful cum ii intra pe nari, cum ii patrunde in sange cum devine o fiinta cu totul nou, plina de aceasta culoare vie, azurie, cum cuvintele se puteau atinge si cum aruncate aerului ele se materializau in litere mari din praf de fluture, cum aceste lietere prindeau aripi si zburau spre fereastra sparta si cum se lipeau de alti oameni si cum spargeau ferestrele celor ce dormeau linistiti in acest miez de noapte fantastic. Si ea dadea din brate, si le deschidea larg primind stolul de flururi si lovindu-i apoi cu furie salbatica. Radea si auzea ecoul vocii sale dincolo de fereastra pe care entuziasmul zburatorilor albastri o sparsesera. Parul ei negru se colora si crestea dinspre varfuri spre radacini, si, cand totul se terminase si fluturii parasisera camera obositi si cu aripile sfasiate si sangerande ea ramase singura si albastra in fata oglinzii.

Stia acum ca putea atinge cu degetele orice ii iesea in cale pentru a scrie pe acel ceva romanul vietii ei. Stia asta si stia ca El e dincolo de peretii astia si ca doar astepta cartea vietii ei pentru a o intalni. Ea stia ca el astepata o ploaie pe care o visase intr-o dimineata. Barbatul pe care il va auzi spunand “Pana la urma a plouat ploaia care imi place mie” va fi el. Sierva Maria de Todos Los Angeles isi atinse parul albastru si lung pana dincolo de brau si incepu sa muste cu dezgust intai, si apoi din ce in ce mai infometata din el . Stia ca atunci cand nu va gasi cuvantul potrivit nu va trebui decat sa manance si sa suga substanta din parul ei cel albastru care ii reinvia din ce in ce mai stralucitor la fel ca o pasare phoenix a oceanelor.

Isi lua creionul si porni pe strazi iesind din camera pe fereastra sparta de fluturi. Incepu sa isi scrie cartea cu cuvinte formate din aer si din respiratie pe intinsul cerului negru si instelat, cand se opri brusc simtind mirosul pamantului uscat de seceta ce nu parasise insula de 7 ani. Stia ca el isi astepta ploaia, asa ca impinsa de o iubire cum numai nebunii pot atinge, Sierva Maria de Todos Los Angeles se tranti la pamant si isi scrijeli cu creionul venele mainii stangi udand pamantul cu sangele ei pentru a simti pentru o clipa mirosul humei de dupa ploaie, ploaia mult asteptata de el. Isi manji cu pamantul inmuiat de sange trupul ei albastru si porni mai departe : cu mana dreapta scriindu-si cartea pe cer si cu mana stanga mancand un bulgare din pamantul inrosit si sarat. Seceta o usca si aburii cerului ce ii dorea in nari nu apareau. Ploaia era departe si la fel si el. Isi infipse creionul in vena deschisa si cu sange scrise pe cer Sa fie ploaie , insa ploaia nu se grabea sa se iveasca. Atunci isi spuse ca trebuie mai mult sange, atat de mult sa curga incat sa faca norii sa apara si sa planga de mila ei cu apa sarata si sa ii umple venele la loc. Trebuia sa se dea pamantului pentru a-l avea, trebuia sa-si fie victima ci calau pentru a chema jumatatea, pentru a intregi iubirea. Pentru ca Sierva Maria de Todos Los Angeles stia ca iubirea e precum oceanul Tahuantinsuyu: nu poate deveni deplina decat in momentul in care a inghitit totul in cale, pana si pamantul, pana si trupurile. Isi plimba trupul albastru si mana sangeranda udand pamanul in urma asteptarii implinirii iubirii sale. Semana sange in pamant pentru a culege iubire, plangand lacrimi albastre-cristalin si sangerand rosu rubiniu. Sierva Maria de Todos Los Angeles mergea pe pamantul crapat si insetat, si viata i se scurgea in el recladind conducta primordiala a jertfei si a inimii daruita in pocal zeului mortii Ahpuch. Stia ca se sfarsea de aceea, cu ultimele forte mazgalea in nestire cerul si aerul cu praf albastru de aripi de fluturi. Un fluture cu aripile zdrentuite ii asezase pe buze un zambet, milostivindu-se de chinul si incapatanarea ei de a cauta intregirea unui sentiment inuman si infinit. Cel putin acum oamenii ce ii vor intalni trupul neinsufletit vor crede ca a murit fericita.

A doua zi Sierva Maria de Todos Los Angeles a fost gasita moarta, cu parul si pielea albe ca zapada ce nu o vazuse niciodata si cu venele mainii stangi desfacute. Numai ca, spre mirarea trecatorilor si a autoritatilor, din vene nu ii curgea sange, ci apa sarata din oceanul cu miros divin, Tahuantinsuyu . Intreg orasul se umplu de acest parfum ivit din trupul ei neinsufletit, iar aerul tot deveni albastru azuriu, incat parea ca oceanul s-a ridicat deasupra micii insule si a inlocuit cerul , iar oamenii sunt pesti si respira apa. Apoi, dintr-o data, fluturi mii, toti cu aripi uscate si innegrite, au aparut tragand dupa ei nori plini cu ploaie. Atunci, din spatele multimii de curiosi, un barbat rosti “Pana la urma va plouat ploaia care imi place mie”, si trecu mai departe zambind si umplandu-si pieptul cu aer albastru. Multi ar fi jurat ca in acel moment chipul Siervei Maria de Todos Los Angeles a luat pentru o clipa culoarea oceanului Tahuantinsuyu si ca si-a luminat fata cu cel mai frumos zambet vazut vreodata de un muritor. Din cer incepura a cadea picuri care adunau in calea lor praful cel albastru si sclipitor, imbracand intreaga insula in culoarea de doliu al Siervei Maria de Todos Los Angeles, in timp ce miile de fluturi cu aripile sfaramate pornira pe urmele barbatului fericit ca ploua ploaia lui, recapatandu-si cu cat se apropiau de el acel albastru puternic cu care sparsesera fereastra ei cu o seara inainte. Din spatele ploii, zambetul ucis de prea multa dragoste al Siervei Maria de Todos Los Angeles se ridica deasupra insulei Collasuyu.

*numele Sierva Maria de Todos Los Angeles este preluat din cartea lui G.Marquez “Despre dragoste si alti demoni”

Monday October 16, 2006 - 11:49pm (EEST)

a fost un post necesar. cartea a fost citita cu cativa ani inainte, iar ceea ce e scris, nu are legatura cu ea. pur si simplu m-am lasat dusa de fascinatia numelui…e un post drag mie tare de tot.

Tacerile cuvintelor

Il auzi ridicandu-se din pat. Ea stranse pleoapele ramanand cu ochii inchisi, prefacandu-se ca doarme. Auzi apa curgand la baie si pe el spalandu-se pe dinti. Apoi pasii lui coborand scarile, si zgomotul dulapului din bucatarie deschizandu-se si inchizandu-se; si focul aragazului si apa clocotind, pregatita pentru cafea. Il auzi intorcandu-se in camera si tragand camasa pe el. A auzit si cei sapte nasturi incheindu-se si fermoarul pantalonilor tragandu-se. Il simti apoi apropiindu-se cu pasi calmi de ea, ii simti rasuflarea si sarutul dat cu dragoste pe frunte. Auzi apoi cheile, si usa, pac!

Deschise ochii mari. Se ridica calma si dreapta si isi stranse cu mainile cordonul capotului de matase alba. Se indrepta spre birou si isi deschise laptopul. Ciufulita si cu ochii mari isi facu o cafea neagra si si-o aduse la birou. Era miercuri, ziua libera a servitoarei. Avea pachetul de tigari alaturi si colile albe si ecranul pregatit. Era agitata si pieptul i se ridica gafait sub camasa de noapte subtire. Se stranse pe scaunul biroului si privi in gol pixelii. Lua o gura de cafea. Privi. Era liniste. Casa cumparata de el pentru a-i aduce ei linistea si fericirea. Zambi trist. Un nod i se puse in gat. Aprinse o tigara. Trase cu nesat un fum. Clipi. Ceasornicul ticaia. Era un ceas mare din lemn de mahon, cu pendul. Se misca regulat, prea regulat gandea ea. Voia la toaleta, insa ramase nemiscata. Isi punea astfel corpul in astepare sub presiunea unei nevoii fizice. Tremura si incepu sa bata din picior nervoasa. Miscarile cu care isi ducea tigara la buze se precipitau si erau din ce in ce mai neindemanatice. Intr-un sfarsit, isi stinse cu o miscare aproape brutala tigara fumata pana la jumatate de coltul biroului. Tigara cazu pe covor, iar privirea ei urmarea aceasta cadere din nou si din nou si din nou cu o precizie demna de un ceasornicar. Retina ei retinuse exact traiectoria urmata de tigara. Zambi si incruntandu-si fruntea si isi izbi degetele de tastatura :“-Copacul a cazut la pamant in urma furtunii, spuse doamna Albescu.” Mai lua o gura de cafea, iar presiunea din pantec o facea sa tremure si sa bata din ce in ce mai nervos din picior.Isi mai aprinse o tigara. Cauta fraza de inceput. Izbi cu palma in tastatura laptopului si arunca tigara inca aprinsa in scrumuiera. Se ridica si incepuse sa se plimbe prin camera. Cauta, cauta….e acolo…sunt acolo cuvintele..Le simti, spune-le…hai…Cauta!…cauta…”a fost o furtuna cumplita”, ah, nu! e prostesc. Nu, nu e bine! Nu ma face sa vreau sa merg mai departe…nu curge…Camera devenise dintr-o data imensa , iar pasii ei deveneau parca din ce in ce mai mici si peretii cresteau pe masura agiatiei sale.Privi cu spaima in jur si se napusti spre ceasca de cafea. O lua in maini si mirosi aburii inca calzi simtind in nari cofeina. Zambi cu nervozitate, fortat. Gandurile nu i se adunau. Copacul, e esential sa incep cu imaginea copacului cazut…E esential sa simt sangele din venele doamnei Albescu…Si abia apoi ii voi putea da viata…Ea e vie, o simt..ah, cuvintele…Mai aprinse o tigara. Nu mai suport zidurile astea. Casa asta… Ce caut eu aici?…Capul ii vajaia. Nu-mi gasesc cuvintele aici, cuvintele sunt unde viata este, nu aici unde e linistea asta de ciment! Da…sa plec…Sa plec, sa iau trenul si sa plec la oras. Agiatia, da, numai agitatia inseamna viata si numai acolo as putea gasi fraza si cuvintele care sa ii urmeze! Se entuziasma si isi termina pe nerasuflate tigara. Se napusti spre hol sa-si ia haina, dar se bloca la mijlocul drumului.Dar unde sunt banii?…In mod sigur i-a ascuns, nu ma mai lasa sa fac nimic.Nu am voie! Si izbucni intr-un ras isteric si sfasietor. Doctorii mi-au recomandat liniste…Da, iar el ma obliga sa indeplinsesc porunca lor!…Prostul! Prostul!…Cazu moale si incepu sa izbeasca cu pumnii in pardoseala Prostul! Prostule! De ce ma iubesti atat?De ce asa?!…Totul incepu sa se invarta in jur si se simti ametita si sfarsita. Se ridica in picioare si se indrepta spre balcon. Se napusti spre balustrada si tipa Imi faci rau cu iubirea ta! Ma sufoci! Ma omori! …si se lasa in genunchi plangand, cu mainile rastignite de marmura alba a balconului. Stia ca nimeni nu o poate auzi. Erau izolati in casa asta construita pe varful dealului.In jur padure, padure cat vezi cu ochii. …ma omori…ma omori…ingana incet, din ce in ce mai incet, uncantec de leagan aproape. Stand cu capul plecat si prins intre mainile ei intinse semana cu o Magadalena cazuta in extaz, o femeie pierduta in o lume prea ordonata, prea calculata, o lume pe care nu o putea invinge decat prin sustragere. Lasa mainile sa ii cada pa langa corp si se stranse langa marmura rece, cuprinzandu-si genunchii cu mainile. Plangea tacut, numarand cu privirea umbrele funzelor de nuc ce se miscau pe suprafata alba a balconului. Intr-un tarziu se linisti. Se prinse cu mana stanga de balustrada si se ridica incet. Porni dreapta spre camera, dar era franta, iar capul si-l simtea greu. Se aseza usor pe scaunul biroului si privi nemiscata ecranul alb. Ramase asa pana se intoarse el.

(va urma)

nu a mai urmat.cred ca aveam eu ceva in cap la acel moment, insa acum nu mai am si mi se pare si o idee proasta. dovada ca nici macar n-am retinut-o in timp.

Wednesday October 11, 2006 - 12:35am (EEST)

Viata din inauntru

Se intoarse tacuta acasa. Stia ca in cateva clipe el va veni in urma ei. Ii va zambi, poate, si o va lua in brate sa o sarute. Isi va arunca servieta pe masa din bucatarie si se va aseza pe scaun sa-i povesteasca cum i-a fost ziua. O va intreba daca a gatit ceva sau vor comanda o pizza. Stia tot ce va urma. Il stia atat de bine. Ii stia ambitiile si visele si ii stia teama. Ea se cutremura. Nu ii putea face asta. El era fericit, iar ea isi dorea sa plece. Departe. Nu o putea face insa. Era legata de el, nu il putea lasa. Prea legata…

Isi scoase usor sacoul si isi arunca pantofii care au facut zgomot pe parchet. Ea tresarise. Se simtea grea si vinovata. Ii venea sa planga. Se indreapta spre baie si se incuie inauntru. Dadu drumul apei fierbiniti sa umple cada. Isi lasa rand pe rand hainele si intra in apa . Inchise ochii si se relaxa. Isi propuse sa ramana cat mai mult timp in baie. Auzi cheia rasucindu-se in usa. Apoi usa deschizandu-se. Ii auzi servieta trantita pe masa din bucatarie si fosnetul sacoului ce se dezlipea de trupul lui. “Tia?” Ea stranse ochii. Isi tinu respiratia. Realiza ca o frige corpul. Apa devene din ce in ce mai fierbinte, gandi. “Esti in baie?” Il auzea vorbind de dincolo de usa si isi spuse ca trebuie sa ii raspunda. Isi forta gura sa o asculte. Insa nici un sunet nu ii iesi. “Sa comand o pizza? Ca nu mai avem nimic in frigider”. Inima i se stranse. Il stia atat de bine! Cum sa ii faca asta? “Tia, esti bine?…” Totul devenise fierbinte. Aburii o sufocau. Apa incepu sa curga cascade din cada si sa se reverse pe gresie. “Tia?! Ce se intampla? Tia!”..Ea respira adanc si se ridica privind printre aburi usa a carei clanta era puternic lovita de mana lui. “Nimic, dragule. Nimic. Fac o baie. Nu te-am auzit din pricina apei.”, isi auzi vocea. Se mira de puterea aceea nevazuta care o ajuta sa raspunda cu atata naturalete. Se apleca si inchise apa. Lua prosopul si isi sterse trupul ud si fierbinte. Isi infasura tandru pantecul cu bratele. “Te iubesc. Eu te iubesc.” sopti si, infasurandu-se in halat iesi. “Esti bine?” o intreba el stangand-o la piept “Esti cam palida.” Ea zambi. “Nu am nimic, e de la apa fierbinte, cred.”

El adormi repede. Ea ramase in bratele lui si ii asculta respiratia. Arata atat de linistit si fara griji, isi spuse. Stia insa de acum ce avea de facut. Il iubea mult, prea mult poate, dar orele erau deja prea scurte pentru el ca ea sa i le consume cu acest sentiment care incepea sa i se concretizeze in pantec, cu acest sentiment care avea deja o inima formata. Stia ce are de facut. Stia ca ii va fi greu, dar avea unde sa plece: departe de iubirea lui. Plangea tacut si isi mangaie cu mana stanga pantecul. Va alege pe cel in care se va reuni totul. Va alege ceea ce prinde viata in ea, va alege sa ii pastreze astfel pentru totdeauna iubirea si privirea. El nu ar intelege si nu ar iubi ceea ce urma sa se nasca. Nu il dorea. Cel mai bine era sa plece. Isi repeta intr-una acest lucru si stangea din pleoape ca si cum din intunericul camerei ar fi venit amenintarea. Se desprinse usor de pieptul lui si se ridica la marginea patului. Statea imbratisata in propriile-i brate. “Pentru tine fac asta, sa tii minte” , sopti ea nenascutului. Se ridica, il saruta pe frunte si iesi pe varfuri din camera. Inchise usa plangand. Viata incepea sa prinda aripi in fiinta ei.

Thursday October 5, 2006 - 08:56pm (EEST)

nedumeriri personale…

Mdea, asta e post de 2 bani. Recunosc, dar nu puteam sa tac! Scarlett Johansson canta si canta PROST. Si s-a apucat de cantat si Agyness Deyn, dar asta macar suna mai bine. Auditie placuta. Repet, asta e cel mai prost post pe care l-am scris vreodata.

si

la obiect, fara metafore

Ivasuc, zgatie ce-mi iesti, te iubesc cu toate apucaturile tale de om nesanatos la cap si ca o moldoveanca respectabila ce sunt iti jur ca nu te-oi lasa pana ce moarte ne va desparti, pentru ca pur si simplu am realizat ca NU pot fi fara tine, ca degeaba imi doresc eu zile in care sa fiu singura si sa-mi fac de cap daca atunci cand le am le petrec dorindu-te si asteptandu-te, ca nu imi trebe patul intreg ca sa dorm bine, ca vreau sa fiu certata ca sa mananc mai consistent, ca din 365 de nopti doar 30 nu le-am petrecut cu tine, ca imi place sa ma joc de-a sotia ta, ca ma faci sa-mi calc pe coada pornirile feministe ca sa-ti aduc un zambet (culinar), ca-mi vine mereu sa musc din tine si sa te intind pe paine, ca-mi faci masaj cu ulei de zmeura si-mi place, ca ne certam pe teme stupide (eu vreau freza sinead o’connor, el nu), ca ma iei mereu de mana pe strada, ca nu ti-e teama sa ma faci incapatanata, ca ma infrunti si ma faci sa regret ca ma las dusa de paranoia, ca ma sprijini si ca ai grija sa devin mereu un om mai bun, ca mi-ai luat masina de scris ca sa ma simt ca virginia woolf, ca te amuzi ca eu nu scriu la ea, ci tot la laptop, ca imi intelegi frustrarile si durerile si imi dai spatiu, ca te intristezi cand is nasoala si ma faci sa imi imaginez cum ma biciuiesc singura de rau ce-mi pare, ca faci bancuri misogine ca sa ma provoci, ca esti cel mai masculin copil din lume, ca esti partenerul ideal, ca ma enervezi cand ma trezesti din somn pentru motive stupide, ca mor de dorul tau acuma cand nu esti langa mine, ca ma faci sa ajung sa scriu cea mai lunga fraza din istorie din aceasta cauza si pentru ca pe masura ce vom imbatrani si ne vom ramoli eu stiu ca tot mai mult ne vom dori…

cand ploua, ploua, ploua…

Cand ploua e bine sa mergi cu capul in jos. Nu ca sa fii atent sa nu te stropesti, ci ca sa nu calci melcii…

photo by Taner Dervis

Epilog deschis spre fericire

Dimineata asta se trezi singura. Isi trase pernuta la piept si ramase ea cu gandurile ei intr-o camera alba. Fereastra era deschisa.Pesemne o lasase el inainte de a pleca. In camera se facuse frig, septembrie e la sfarsit. Ea insa isi zambi amintindu-si de chipul lui mereu mirat in fata
cuvintelor sale. Ii era drag , si cuvintele lui atat de dure si reale si asezate in propozitii logice o limpezeau si ii faceau bine. Se intoarse cu un zambet larg si sincer cu fata spre tavanul alb si isi spuse ca ii este bine. Se simtea bine. Isi aminti de ea, de ea cea de dinainte de a-l fi intalnit. E totul nergu in amintirea aceea, incerca sa caute ceva frumos, se incrunta, isi chinui retina sa gaseasca ceva, insa nimic . Acum insa, simpla zi de ieri ii apare plina de lumina si plina de chipul lui . Viata ii pare insorita ca atunci cand era copila, cand totul era ilogic si cutremurele de pamant erau provocate de roboti uriasi. Chicoti si-si trase cearsaful alb peste cap. Se inchise intr-un cocon al fericirii si al luminii si se simtea confortabil.
El era plecat , ea insa mai lenevi zece minute inainte de a se ridica pentru cafea. Iubea diminetile care incepeau cu o cafea neagra si aromata. Se simtea incoerenta si mica si ii venea sa rada intr-una. Un zambet i se rastigni de chip si o chinuia cu fericire, iar ea, plina de masochism, nici ca voia sa inceteze aceasta continua tortura a iubirii.
Se intinse in patul mare si alb si se pisici si casca si se freca la ochi si chicoti dandu-si seama cat e de copila . La urma urmei timpul niciodata nu trece, mereu e acelasi. Mereu un cerc si doar cate o intrebare, cate un raspuns mai indraznesc sa ii tulbure cursivitatea: “Ma iubesti ?” , “Da”.

EPILOG
- Ti-am spus azi ca esti frumoasa?…o intreba el
- Nu, spuse ea zambind , dandu-si parul peste cap.
- Sa-mi amintesti sa-ti spun, si o saruta.
Ea se lasa pe spate si rase.

Thursday September 28, 2006 - 09:46pm

“Partidele în lumea pisicească”

Nu se putea sa nu ii fac reclama. Ziceti si voi daca nu a fost inspirata domnisoara care din pasiunea pentru pisicile de pe youtube a clasificat clasa politica romaneasca! Bravo ei! Si pentru ca eu am ras, va dau si voua sa radeti!

Faust si o dilema personala

… ma lupt impotriva cuvintelor obosite si a expresiilor fara relevanta, dar se pare ca uneori sunt prinsa in sistemul ce se numeste pentru cei mai multi “Realitate” si reusesc sa-mi insusesc pur si simplu un limbaj sec, unul de lemn in maniera postmoderna… O combinatie fatala petru un om care Cauta si Asteapta. Asta se pare ca e unul din riscurile pe care trebuie sa mi le asum daca voi dori o cariera in st. politice…se pare ca aici nu ai voie sa visezi…

Uneori am senzatia ca lumea orweliana din “1984″ nu s-a sfarsit, ca exista in ea ceva universal: autocenzura. Si nu ma refer la acea autocenzura de bun simt, acea autocenzura care sa te protejeze de anumite riscuri, nici la cea menita a te ajuta ca urci ierarhii. Ma refer la acea autocenzura care trebuie sa ti-o aplici pentru a intra in sistem si pentru a ramane acolo, mai grav, pentru a comunica cu oamenii. Ai voie, ti se permite sa visezi doar acasa, in pat, cand privesti tavanul alb… Cand iesi pe usa casei, trebuie sa iti iei masca, trebuie sa te conformezi, sa zambesti, sa vorbesti ca ceilalti pentru a fi inteles. Nu exista o represiune ca cea a securitatii daca nu te supui, dar exista o represiune a oamenilor care merg alaturi de tine pe strada. E ciudat, din perspectiva asta comunismul, a scos la iveala si a dat frau liber unor instincte aminalice, dar caracteristic umane.

Scrisesem un proiect pt un curs de istoria gandirii si am ajunsesem la o concluzie: comunismul nu e asa utopic pana la urma, a esuat poate in dorinta lui de a aduce Raiul pe pamant si de a implementa egaliatatea perfecta, dar a reusit cu succes un lucru: transformarea omului in Omul Nou, omul supus stereotipurilor si limbajului de lemn. Ultimele saptamani mi-au confirmat acest lucru. Am lucrat intr-un astfel de mediu si se pare ca e contagios. Va trebui sa fiu vigilenta…

Ma simt ca Faust, pe punctul de a-si vinde sufletul (visele) diavolului (societatea)…

Sunday September 24, 2006 - 02:58am

Inca ma pastrez vigilenta. Prefer sa fiu o trasnita decat o conformista in ochii celor de pe strada si ai celor care s-au maturizat si au uitat cat de minunat poate fi sa te dai rostogol in iarba!

Vesela hotarare

Astazi m-am sfarmat ca o oglinda; cica sapte ani de ghinion. Numai ca eu nu cred in asa ceva… Deci astazi m-am spart ca o oglinda si mi-am vazut in cioburile ei naivitatea. Si m-am prins de par si cu cel mai stralucitor ciob m-am cipartit. Astazi, ciopartita si toata numai cioburi, mi-am dat seama ca nu se merita, chiar nu se merita nimic. Am fost parasita de lumina verde si mi-a fost adusa in schimb lumina rosie, sora ei. Si nu-mi place, ma oboseste rau!..Asa ca spun din nou,nu se merita nimic, nimic in afara de mine. Si am luat o decizie: de astazi eu sunt importanta pentru mine, de astazi imi voi darui ceea ce imi doresc si tot de astazi nu voi lasa pe nimeni sa ma inteleaga.

Tot ce scriu si spun e metafora cica. Si fiindca viata mea nu o pot desprinde de cuvant, atunci tot ce imi mai ramane de facut e sa imi iau metaforele si sa mi le lipesc adanc in piele cu lacrimi si cioburi si sa ma inchid aici, sub acest adapost, ca intr-un zid din spatele caruia sa pot fi EU fara teama de a-mi claustra trupul si sufletul in cifre. De acum imi construiesc un mormant in plin Bucuresti si
imi voi purta pe strazile-i sarcofagul meu de metafore, lacrimi si cioburi naive, fara ca cineva sa poate sti ce trista soarta mi-a stat pe frunte in aceasta dimineata aflata in plina noapte pentru a lua hotararea de a ma zidi de vie intr-o lume moarta.

Saturday September 23, 2006 - 02:33am (EEST)

Initial, acest post se numea “trista hotarare”, dar astazi am considerat oportun sa il numesc “vesela hotarare”. Pentru ca din acel moment in care am incheiat de scris acest post, mi-am ales o cale si un mod de a trai. Si nu regret nici o clipa ceea ce am devenit.