“Frankly, my dear, i’ll always give a damn on you walking away…”
Era vara. Intotdeauna tragediile au loc vara. Si era soare si eu plangeam incuiata in baie cu tot cu cei 12 ani ai mei. Baia era locul meu de spovedit. Acolo ma certam cu mine, acolo ma automutilam, acolo ma iubeam, acolo ma curatam, acolo imi trageam la toaleta lacrimile.
Ea hotarase sa se mute cu altcineva in banca. Si nu era banal. Nu avea cum sa fie. Era o tragedie, ea nu imi apartinea. Pentru prima data nu mai primeam ceea ce doream. Trebuia sa fie totul ca atunci cand ieseam cu taticu la cumparaturi: eu ceream si el imi dadea. Dar de data asta nu a mai fost asa. Mai tarziu mi-o voi mai lua peste nas, voi mai dori lucruri si imi vor fi refuzate, voi mai dori barbati si imi for fi interzisi. Dar daca mai tarziu am invatat sa mi-i interzic, refuz eu singura pentru ca credeam in principii mai presus de fiinta, atunci nu aveam asa ceva, atunci EA m-a interzis, ea m-a refuzat. EU eram cea interzisa, refuzata ei. Eu nu eram buna pentru ea. Iar asta nu e banal, asta e tragic.
Mi-a spus senina hotararea ei. Eram debusolata. Nu-mi venea sa cred tradarea ei. Cu o zi inainte o chemasem la mine acasa, in camera mea si am mancat tarta cu visine facuta de mamica , hilizindu-ne in caldura din balcon. Eu o iubeam. O voiam cu toata fiinta. Era prea deosebita ca sa-mi scape, era prea matura ca sa o inteleg.
Iesisem de la scoala rupta, fara voce. Mergeam agale pe langa parculet si am izbucnit in plans. A fost ruptura undeva, a fost fractura, a fost. O femeie m-a oprit si mi-a spus sa nu plang, ca in viata nu e bine sa plangi de fata cu alti oameni: le vei da satisfactia victoriei celor care te-au ranit. Dar eu am plans mai tare. Eu VOIAM sa ma vada. Voiam sa ma vada rupta, franta, cu penele smulse si cu ochii rosii. Voiam sa vad daca ar mai zambi, voiam sa stiu daca iubirea mea o poate face sa se simta atat de bine incat sa ma biciuiasca fara mila. Stiam ca ma iubeste, stiam ca ma va cauta, ca va reveni. Stiam ca a facut asta doar ca sa ma vada distrusa. Si voiam sa vada asta. Pentru ca era adevarat! Nu trebuie sa ascunzi fata de cei ce te iubesc durerea pricinuita de loviturile lor.
Ea era un fel de alt eu, un eu la modul ideal: ma voiam ea si mergeam tiptil pe urmele ei, ca Siddharta pe urmele lui Buddha. Stiam ca la capat ma voi gasi eu pe mine in stare pura. Dar nu stiam ca trebuia sa sufar pana acolo. Lumea nu era o tarta cu visine.
Ea a plecat. A parasit orasul pana la urma. Tot ce a ramas sunt eu, astazi, cu o amintire picata peste mine, de parca insasi bolovanul lui Sisif s-a abatut de la traiectorie. M-a ars ceva undeva, pentru ca ma simt cenusa. Ea m-a invatat sa plang, sa fiu umila iubirii. Ea mi-a aratat ca poti simti placere ranind pe cei ce ii iubesti si ca lacrimile lor sunt confirmarea suprema a dragostei. Si astazi cred la fel. Nici un zambet, nici un fel de sperma nu ma vor face sa cred ca cel de langa mine ma iubeste pana nu il vad plangand. Nici eu nu iubesc pana nu plang.
Olguta e legata de ea, si moartea ei la care am plans e ea intreaga. M-am unit cu ea in momentul in care am plans la acelasi pasaj al cartii de parca ne-am fi taiat venele si ni le-am fi schimbat intre noi, asa cum isi schimba fetitele rochitele intre ele. Noi nu ne-am schimbat niciodata nimic. Pentru ca noi eram mai mult de atat, eram mai mult decat simple fetite. Eram doi oameni care jucau ping-pong cu sufletele lor in jocul iubirii. Nu aveam ce pierde, aveam doar ce sa lovim.
