bouncing on the clouds

Mi s-a spus ca un zambet fals poate rezolva orice problema. Sper sa o rezolve astazi. Sunt plina de Anais si de petale de cires. Si ma simt galbena, mai galbena ca florile lui van Gogh. Un lan de grau cu maci la margine si o seminta de floarea soarelui pe care tu o rontai la un film de Tim Burton, asta sunt azi.

In plic statea ascunsa Venetia. Eu am zambit si m-am comportat stupid. Nu stiu cum sa reactionez cand iubirea se manifesta rational si material. Ma sperii si o iau la fuga. Fug ca o descreierata si in momentul ala privirea mi-e fixata pe privirea ta si nu aud nimic, jur ca nu aud nimic, si stiu, simt ca tu astepti sa spun ceva frumos. Si atunci spun ceva stupid. Nici n-as avea cum sa nu spun o porcarie. Tu te incrunti putin dezamagit, iar eu alerg de ma dor picioarele. Mi-as dori sa existe destul pamant pentru fuga mea. Apoi tu ma iei in brate.

Tori are o voce hipnotica, dar azi n-are efect. Si nu e grav, e numai bine. Asta inseamna ca am antenele intinse la maxim si ca aud alte muzici si alte sunete si cuvinte si litere rotunde. Asta inseamna ca ma aud si ca ma caut. Ca atunci cand iti pierzi telefonul si te suni tu pe tine ca sa te ghidezi dupa sunet. Asta fac eu azi cu mine. Ma sun, imi telefonez ca sa ma gasesc. Intotdeauna sunt induiosatoare intalnirile astea. Sunt intime si rosii si calde si au scaune din fier forjat cu tapiterie de catifea violet. Azi am degetele lungi si subtiri ca ale lui ET si te ating pe tine si te fac sa vibrezi. Azi zbor cu bicicleta printre nori si ating luna. La urma urmei, totul e posibil: Venetia chiar incape intr-un plic.

Si apoi esti tu, iubirea mea, motivul pentru care rad si picioarele cu care merg. Si totul are sens cand sunt cu tine. Chiar daca n-ai fi inghesuit Venetia in plicul acela pe care inca nu l-am vazut, eu tot ti-as fi daruit toate privirile pe care le voia avea in viata asta si toate tacerile si toate oasele si venele numai ca sa ramai aici. Pentru ca nu as putea niciodata trai fara tine. Si nimeni nu-mi poate spune cum de am ajuns sa nu pot respira fara tine, nici macar Dumnezeu. Si apoi, iubirea mea, tu esti Florentino Ariza al meu si jur ca nu ar exista cantec, nici apa potabila, nici soare si nici verde daca tu n-ai fi in viata mea.

Zambetele false cad. Nu pot rezista in fata Vietii. Azi e Craciunul meu personal si Invierea mea. Si nu stiu cum sa reactionez. Ochii altora intotdeauna m-au intimidat. Si-mi vin in minte amintiri si aroma de capsuni cu frisca. Si miroase a menta si a inghetata de fistic. Si mi-e dor de casa, de patul meu tapitat cu flori rosii. Si mi-e dor de prispa bunicii. Si mi-e dor de curti cu flori de musetel si de rochii mov. Si parca m-as catara intr-un pom, numai asa ca sa ajung in varf. E frumos la urma urmei sa ai o zi in care sa-ti amintesti de tine, sa-ti fie dor de tine si de oamenii ce au disparut. O zi in care Viata si Moartea se intalnesc: una iti daruieste zambetul si fericirea ca esti, cealalta iti aminteste ca nu mai ai mult timp sa zambesti si sa fii fericit ca esti. Si la urma urmei imi place sa ma iau de mana cu ele si sa dansam in ritm de reggae si sa cantam “hey Bobby Marley, sing something good to me…”. Recomand ca niciodata sa nu stati la taclale cu ele doua. Retorica e arma lor mortala.

In plus, azi e zi de amintit si de facut planuri. Si iti jur ca nu te mint cand iti spun ca nici toate amintirile din lume cu musetel si rochii mov, nici tot mirosul de fistic adunat si nici soarele ce ma incalzea in spatele-blocului pe cand ma jucam de-a mama si de-a tata nu te vor putea acoperi si nu vor putea ascunde amintirile cu tine si visele ce le am in toate firele de par si care se leaga de cele patru fire albe ale tale.

La urma urmei, azi nu e o zi in care sa primesti, azi e o zi in care sa daruiesti, da dai tot acum cat respiri si de a ferici pe cei dragi cu un zambet. Azi am sa fac din Venetia un zmeu si am sa-l inalt de pe o campie cu toporasi. Si nu imi voi pierde visele pe planuri concrete. Si nu-mi voi cimenta picioarele in aceasta lume si nu ma voi grabi sa traiesc prea repede. Azi voi merge mai incet pe trotuar si voi fi proaspata ca o lamaie, usoara si verde. Si nu-mi voi face din sperante motive de teama. Si-mi promit, azi, ca-mi voi trai timpul cu iubirea de partea mea!

21 de pietre.tie

Azi m-am nostalgicat. Azi m-au urmarit norii pe strazi. Bjork canta. Eu insa ma tot vad in camera ta, tu la calculator, eu pe pat visand si tot spunand jumatati de fraze, tu ma intelegeai, raspundeai la fel, te intelegeam…Aveai pe usa dormitorului posterul acela mare si frumos cu iubitul Nichita si versurile acelea “tacerea mea aude pe nenascutii caini cum pe nenascutii oameni ii latra”. Mai tarziu ai scris cu mana ta versuri din Marilyn Manson cu dermatograf negru. Si candva am ascultat “My Love” in acea camera si cantam si cred ca eram fericite. Parca era lumina acolo.

Nu stiu azi concret ce ai pe usa dormitorului. Nu stiu ce mai visezi, ce mai crezi. Nu stiu daca esti fericita. Nu mai stiu multe. Dar nu te-am uitat. Oare te-ai schimbat? Mi-ai spus candva ca da. Am vorbit ultima data, si parca trebuia sa sa spunem frazele intregi ca sa ne intelegem, nu?

Stiu ca aveam oreon, eram in casa cu febra. Eram certate si ti-am scris o scrisoare lunga-lunga. Stiu ca ma durea fruntea de suferinta si pareri de rau. Incercam sa ma explic, incercam sa iti comunic. Iti spusesem sa te gandesti la mine cand asculti Tourniquet. Apoi am plans amandoua la mine in dormitor si am mancat tarta cu visine.

Si era vara, eram in parcul Mihai Eminescu, mergeam spre Unirii. Si ne certam caci eu ii scuzam legionarismul lui Eliade, iar tu spuneai ca el nu i-a fost prieten lui Sebastian. Ne-a tinut cateva zile aprinse. Apoi am conchis sa nu mai vorbim niciodata despre cei doi. Si ne-am reluat zambetele. Parca era mai usor atunci sa fii prieten.

Si e ciudat…Ti-l amintesti pe Dinu de la totalnet? “Cu cine am fost eu aseara si nu-mi amintesc?” si noi doua hilizindu-ne dupa un monitor. Si cum ne strangeam banutii sa stam pe mIRC care era la moda si ne placea. Si mai era tipul ala slabut si blondut, care facea piruiete pe terasa acolo la unirii…Si mai era si fascinatia noastra pentru pletosi betivani… Si cum ne bagam in boscheti cand ne vedeam vreun ex. si ne cautam loc ferit la pisoar.

Si apoi ne povesteam sperantele si planurile. Ca o sa facem facultate la Bucuresti, ca ne vom aduce si sufletele-pereche cu noi. Se pare ca am ajuns aici si se pare ca iluziile adolescentei ne-au parasit in momentul in care ne-am urcat in autocarul acela. Uneori ma simt tradata: de parca numai visele acelea si zambetele si planurile si iluziile si iubirile adolescentine ne-au tinut legate. Acum, cand suntem mari, suntem dezlegate.

Tu iti faceai unghiile cu oja neagra si aveai tricou Grave Digger, eu ma imbracam in negru si aveam par cret si imi faceam semne hinduse pe geanta. Si mai mergeam la cenaclu, atrase de ideea de cenaclu, nu de ceea ce era propriu zis acolo, dupa cum bine ai spus si tu. Si ne jenam sa intram in crama acolo jos la teatru, iar eu inchideam usa speriata zicand “nu sunt mese libere”. Parca radeam mai mult atunci. Eram timide si gasculite si negre si triste si plapande.

Am vorbit o noapte intreaga despre Dumnezeu si frici ascunse si intime. Ne-au prins zorii. Si era Craciun si ne-am ametit cu bere si vin si am colindat-o pe mamica mea cu “Baby”. Tu erai Cristi si eu Filipissima, nu? Si cand ne-am intors noaptea de la concert Iris si cantam “haaaaaai, vinoooooo toamna iaaaar, cu ploooi si soaaaareeee…” prin parcul pustiu. Si eu eram indragostita de tipul ala din tren si am tremurat zile si te-am traumatizat cu numele de Emi, de radeai de mine si tot ziceai beheheeeeeeeeeeemi. Iata ca acum sunt cu tipul din tren, gata sa-mi fac casa cu el. Si ma bucur ca e el si ca prin el imi amintesc de noi stand la pietre hilizindu-ne si mandre de locul nostru acolo. Aaaa, si era sa o uit pe bibi care mie mi se parea duse si creepy si care te privea ca pe o rivala…:)

Duamne, tie si despre tine si despre mine cand eram cu tine as scrie de as innoura cerul! Nu stiu ce sa-ti spun…Imi pare rau ca am crescut, imi pare rau ca stam in colturi diferite de oras, imi pare rau ca viata nu ne-a creat si la maturitate drumuri comune. Poate trebuia sa le cream noi. Eu se pare ca n-am avut inteligenta. Si nu, nu mi-e dor de vremurile acelea. Nu de asta le-am amintit. Mi-e dor de tine. Si-mi pare rau ca n-am reusit sa facem din Bucurestiul asta terenul nostru de joaca si harjoneli. Si-mi pare rau ca eu mereu am fost aia matura si cu prejudecati si ca m-am oprit de la nebunii cu tine. Te admir ca ai reusit sa fii tu si sa faci ce vrei si sa fii libera, fara stapan, fara nimic. Stiu ca asta nu ti-a adus neaparat fericirea si multumirea si linistea. Dar stiu ca tu te-ai pastrat ca atunci, ca pe vremea cand stateam vara-iarna la pietre. De asta poate nu te-am inteles vara trecuta. Acum imi dau seama cum si ce traiesti tu. Si ce doruri ai. Eu m-am pierdut. M-a inghitit lumea. Pe tine nu. Si imi doresc si iti doresc sa rezisti. Sa fii cum esti si sa fii fericita cu asta.

revolta (&) tabu in metrou

Veneam obosita spre casa in aceasta seara cu vesnicul si binecuvantatul metrou. Imi las capul pe spate, si-mi ridic ochii. Citesc “iti sta bine cu acest ruj“. Zambesc. Apoi “Banii bagati in GENTI si PANTOFI sunt bine economisiti“. Ridic spranceana dreapta. Ho-paaaa, imi zic. M-am trezit pe loc si m-am pus pe citit mesajele care era puse pe manerele agatate de bara din metrou. Erau mesaje puse de revista Tabu si erau destul de numeroase. Din memorie mai citez “El nu are fantezii niciodata cu alte femei“, “Iti sta bine parul azi“, “Ai maini delicate (sau ceva de genul)”, “Bratele intinse te va face sa ai maini ca ale Madonnei“(care apropo, alaturi de Spice Girls sunt modelele promovate de postfeminism, concept creat de mass-media si “generalizat ca eticheta pt ceea ce mass-media considera ca ar fi tendinta miscarii femeilor” dupa valul II -M.Miroiu), etc.

Nimic deosebit la prima vedere. In josul fiecarui asemenea mesaj (mesaj menit sa faca sa se simta bine femeile care n-au bmw personal si merg cu transportul in comnun, sa zambeasca si sa se simta deosebite intreaga zi ), era scris cu mandrie “Am adunat tot ce-ti place sa citesti intr-o singura revista“.

Acestea fiind faptele, de unde apare atunci revolta mea? Ei bine, eu sustin in continuare faptul ca o femeie nu trebuie pacalita si indoctrinata sa-si “economiseasca” banii la zara pe genti si pantofi, nici sa fie fericita ca ii sta bine parul sau nuanta de ruj, sau sa i se spuna ca iubitul nu are fantezii cu altele. E ca si cum “asta vrei, asta iti vom spune si noi la nesfarsit”. Pai, nu putem sa permitem asemenea pacaleli doar pentru o falsa iluzie a unei bune-dispozitii. Pruteanu, om care de felul lui mi-e profund antipatic, spunea acum cativa ani ceva interesant referitor la manele. Manelele se vand pentru ca asta cere publicul, dar oare chiar e necesar, daca stim ca sunt inestetice si de proasta calitate, sa dam poporului manele non-stop? Daca am da mai multa muzica de calitate, aceasta s-ar face cunoscuta si poate ar creste si cererea de muzica de calitate.

Asta ma intreb si eu: daca femeile sunt slabe de spirit, daca femeile sunt frivole si usor de atras de reduceri si cumparaturi si fleacuri, chiar trebuie sa le invatam si sa le mentinem in acest stadiu? Ce ar fi daca n-am mai scrie atatea articole care sa tot invete cum sa se imbrace la birou fancy si cum sa fie in trend? Ce ar fi daca am tot sustine ca femeia are creier si ca poate face lucruri inteligente? Ce ar fi sa le spunem ca nu a fi fashin-icon atrage barbatii (doar pe cei frivoli, carora le place sa zburde din floare-in-floare)? Ce ar fi sa le spunem ca s-ar simti de mii de ori mai frumoase si mai apreciate daca s-ar implica in actiuni civice, decat sa-si dedice timpul cumparand haine dupa modele si culori in trend? Ce ar fi sa le spunem sa nu mai fie atat de atente cum merg si ca la un ruj inchis la culoare trebuie sa aiba dantura perfecta? Tind din ce in ce mai mult sa dau dreptate Aurei si teoriei sale precum ca o femeie pe tocuri gandeste mai putin fiindca mereu trebuie sa fie atenta pe unde merge, cum calca, cum se aseaza, etc.

Si de ce se merge de la premisa ca femeia TREBUIE sa fie cea frivola si mereu in garda sa nu-si piarda barbatul? Eu n-am vazut in nici o revista dedicata barbatilor modalitati de a face fericita o femeie, de a o intelege, de a-i oferi o noapte romantica, sau teste psihologice si nici nu le explica cum e cu depresia cum sa fii optimist si sa ai o fi fara stress la birou. Aceste caracteristici feminine si masculine atat de profund accentuate de aceste reviste nu sunt biologice, nu sunt in natura noastra, ci mostenite cultural. Altii ne-au invata sa fim asa. Si totusi, nu e rusinos sa tot privim femeia ca pe un animal fara capacitatea mintala de a se abtine de la shopping? Si daca barbatii nu au nevoie de asemenea sfaturi, DE CE NOI AVEM NEVOIE? Ei cum stiu sa fie in trend fara reviste de shopping???

Nu sustin ca femeia trebuie sa fie neepilata, nepieptanata, nefardata. Nu spun ca trebuie sa nu fie moderna si sa fie la moda. Dar sutin cu tarie ca nu aceasta trebuie sa fie preocuparea ei cotidiana. Nu pentru asta trebuie sa fie educata, nu pentru asta crescuta. Deasemenea mai sutin ca nu trebuie sa fie dependenta de nimic si nimeni: nici de sfaturile revistelor glossy, nici de un barbat. Trebuie sa fie cum sunt, sa nu le fie rusine daca intr-o zi au purtat o haina din colectia de anul trecut. O femeie trebuie sa gandeasca vertical, nu sa stea vertical pe pantofi din ultima moda. Sa nu-si doreasca sa tot citeasca sfaturi despre cum sa fii optimist, cum sa-ti impaci iubitul suparat, cum sa te placa boss-ul la job, nu sa completeze teste psihologice despre “cat de buna esti la pat?”, sa aiba o saptamana ratata ca nu are nu-stiu-ce articol vestimentar pe care revistele il anunta drept must-have.

Si mai mult si cel mai important: NU in moda trebuie sa concuram noi femeiele intre noi. Concurenta dintre noi trebuie sa fie intelecuala, sa dezbatem intre noi si probleme de interes public, sa lecturam, sa ne implicam, NU sa barfim si sa tot gandim ca suntem mai bune ca celelalte, ca uite ce fusta demodata are Xuleasca. Sa nu extindem si sa proclamam ca fiind al nostru un domeniu superficial care nu lasa nimic vizibil in urma lui (posibil doar ultima nota de parfum scoasa de Givenchi) si sa lasam spatiul public/ politic barbatilor, asa-numitului element activ. Sa iesim de sub denumirea rusinoasa de “element pasiv si emotional” si sa nu permitem sa fim momite cu asemenea mesaje. Nu le meritam, pentru ca meritam pur si simplu mai bun.

O revista pentru femei nu trebuie sa plece de la premisa ca femeile sunt slabe sau vulnerabile. Nici sa imbrace aceste caracteristici in haina valorilor femininatii, caci nu suntem date asa de natura, si sa le propagandeze cititoarelor. E pur si simplu gresit!

test

In principiu nu sunt adepta testelor cu toate ca ma amuza sa le fac. Acesta, pe care vi-l propun este un mic siretlic, dar rezultatul poate sa dea de gandit.

Ce mi-a iesit mie:

Tipul 4: Individualistul. Artistul.

Romantic, introvertit. Cei din tipul 4 sunt constienti de sine, sensibili, rezervati si tacuti. Sunt individualisti, introvertiti, sinceri cu sentimentele lor. Pot fi schimbatori, timizi, prea centrati pe persoana lor. Sunt retinuti in relatiile cu ceilalti datorita faptului ca se simt vulnerabili si imperfecti dar dispretuiesc si fug in acelasi timp de modul banal de viata al celorlalti. Au probleme datorita faptului ca sunt prea indulgenti cu ei si se autocompatimesc. La cel mai sanatos nivel, tipul 4 sunt persoane foarte inspirate si creative, in stare sa fie mereu altele si sa-si transforme propriile experiente de viata in elemente de evolutie.

ps: acuma chiar am de ce sa ma mandresc ca atunci cand nasa mi-a taiat motul eu am ales din tavita cu lucruri un pix! Stiam ce vreau!

Beatrice mi-a dat leapsa

Postati aceste 3 reguli:
1. Fiecare persoana trebuie sa scrie 8 lucruri intamplatoare despre el insusi
2 Cei tagguiti treb sa scrie un blog despre lucrurile astea
4. La sfarsitul postarii trebuie tagguite opt alte persoane
5. Du-te pe pagina lor si spune-le k au fost tagguiti.

Da, beatrice mi-a dat leapsa, iar eu voi raspunde ca si asa m-am trezit de dimineata la datorie, vesnica suferinda a gatului meu…

1 – de mica fac amigdalite si angine ne-sau-pultacee.

2 – nu-mi place sa mananc, deloc! am oroare cand observ ca trebuie sa o fac. Obicei ce-l am de la nastere si chinul copilariei si al mamei mele!

3 – imi place sa scriu si am fost indragostita in clasa a 3-a de vecinul de la 2.

4 – as vrea sa salvez lumea dar nu prea stiu cum. Cand eram mititica ma visam cu bani multi ca sa fac case speciale pentru animale si copiii orfani.

5 – am descoperit ca pot picta abia la sfarsitul clasei a 8-a si de atunci a ramas marele meu regret ca nu am timp si energie destula pentru a ma ocupa de aceasta mica placere.

6 – imi place primavara cu florile ei: lacramioare, isaomii, salcami si tei, panselute, zambilute, frezii, narcise,magnolii si PAPADII…(ador, ador papadiileeeeeeeeeeee)

7 – in adolescenta m-am dat roacherita si mai mergeam la rockoteci si dadeam din cap pana nu mai puteam a doua zi sa-mi leg sireturile. Era dureros, dar amuzant acuma sa-mi amintesc.

8 – sunt indragostita iremediabil de E. si o sa ne facem casa de pitici si o sa crestem ivasuci mititei si obraznici!

na, acuma sa o dau mai departe…Megazaurica, andreea marin a mea, criiiiiistinela.

estetica uratului

M-am saturat sa imbrac haina optimistului! Nu sunt asa ceva, nu am asa ceva intotdeauna in comportament si nu-mi face bine sa ma epuizez in incercarea mea de a-mi crea o stare care nu-mi apartine.

Nu e corect ca petalele sa zboare in aer fara ca eu sa nu fiu acolo si nu e corect ca frumusetea sa treaca in alai pe langa mine si sa nu ma observe. Nu e corect ca lumea sa-si continue mersul cand eu stau si nu pot sa particip alaturi de ea.

Si nu, nu e inaltator sa am gatul plin de infectie si capul plin de flori imaginare. Se putea si invers: sa am gatul plin de o bacterie imaginara si capul plin de flori. Ce e cu natura asta si cum de se indura sa ne lase asa, in urma, pe noi astia, mai firavi?

Sa va spun eu ca doare sa fii inchis si sa n-ai apetit pentru o carte buna? Cine a mai pomenit asa boala? Cum sa n-am pofta de cuvinte? Si cum sa nu pot tine ochii deschisi in fata unei pagini? Sunt neputincioasa si ma sprijin de pereti, beau apa incet si ma vaiet la fiecare inghititura, astept ca un copil ora de luat medicamente cu speranta ca-mi va fi mai bine dupa aceea. Stau asa de cinci zile. Si nu ma odihnesc si nu-mi face bine. Nu sunt cea mai activa persona din lumea, imi place sa stau, dar sa stau gandind. Si cand vad ca gatul meu refuza mintea, refuza cartea si n-are pofta de ceai verde ma infurii si-mi dau seama ca nu pot lupta impotriva mea. Ca daca mi-e greata si ametesc nu am sa pot sa ma bucur de un Marquez.

Si ma intreb ce fericire au oamenii bolnavi? Fericirea mea in aceste zile au fost medicamentele care mi-au mai slabit febra si vizitele la doctor cu gandul ca imi va spune ca sunt bine, gata!. Dar nu sunt si ma tem ca va mai tine oleaca pana sa plece infectia asta cu totul din gatul meu. Ce fericire pot avea pana ma voi face bine? Pe beibi il neglizej si chiar daca el incearca sa se comporte cu mine ca si cu un om sanatos, eu tot nu pot zambi decat pe jumatate. Nu-mi face bine un asemenea comportament cu toate ca pot sa-l apreciez. Pentru ca eu nu-s sanatoasa si nu mai am chef sa ma joc dimineata sa-l pupacesc si nici sa ma amuz calcandu-i cate o jumatate de camasa. Si nu-mi mai place sa intind rufe mirosind a cocolono pentru ca ma dor toti muschii si parul din cap. Si urechile ma dor! Corpul meu e epava si nu se bucura nici macar de un ou kinder. N-am voie iaurt, lapte nici atat. N-am voie salata de rosii si n-am voie citrice. Nici dulciuri. Nici sa ma obosesc. Sunt plictisita de mine insami si de altii, iar “altii” sunt deja satui de mine.

Nu-mi mai gasesc fericirea azi decat in lucruri care imi sunt renegate…

oda din amigdalele mele

Abia m-am (re)intors de la doctor. Mi-a spus ca basta!, amigdalele mele trebe sa zboare de la locul in care le-a plasat natura, ca prea fac revolutiuni acolo la mine in gat. Nici nu stiu daca sa ma bucur sau nu…

Cert e ca altceva ma doare. Am stat aproape 3 zile in casa si azi cand am iesit, totul, dar totul era inflorit. Totul e colorat, iar eu din cauza amigdalelor sunt inca constransa de la aceste imagini. Si m-am bucurat in starea mea de semi-inconstienta datorata febrei de mirosul dulce amarui al pomilor infloriti…sunt fericita ca primavara a sosit si pe strada mea. Cand ma voi duce la mamica, la Botosani voi prinde primavara no2. Cel putin asa am patit de 3 ani incoace: am avut doua primaveri pe an.

Si totusi nu trebuie ratata primavara din parcul Tineretului, parc drag mie si plin de amintirea unei frumoase prietenii. Observ ca se intampla in timp sa te rupi de acei prieteni, sa nu vorbesti cu lunile cu ei sau despre ei si totusi sa vina asa, o vreme de miresme, de flori si frunze in care totul te ravaseste si iti aminteste de acei oameni care candva ti-au fost atat, dar atat de dragi.

De exemplu eu leg iremediabil o floare de lalea cu ziua de Sf Gheorge si de E. Asta pentru ca intr-o asemenea zi mi-am cumparat un buchet de lalele si le fataiam in fata lui si mai ales pentru ca atunci am citit pentru prima oara in privirea lui ceva ce semana tulburator de mult cu dragostea. Si daca e sa imi doresc sa-mi amintesc de chipul lui, acel chip imi rasare, acea privire de atunci si nu alta, nu cea in care m-a luat prima data de mana sau mi-a spus primul te iubesc. Aia, doar aia, cand eu eram grabita si agitata si cu lalele rosii si galbene cumparate de mila de la o batranica si el ma privea cu cel mai luminos si plin de iubire zambet.

Eu primavara mereu ma indragostesc sau ma reindragostesc de oameni, flori, carti, ceai verde. E un timp cald numai bun de plimbat de manuta si de vorbit cate-in-luna-si-in-stele. Mi-era dor de pomi roz si albi si de magnolii si-mi era dor de verrrrrrrde. Saptamana viitoare voi iesi din cochilie si-mi voi rezerva lungi si frumoase plimbari prin Bucurestiul meu simpatic.

PS: tii tu minte cum ne uitam de la etajul 7 in jos si ne ridicam nasucurile mai-mai sa simtim ca miroase a primavara? Iata c-a sosiiiiiiiiiiiiiiiit!

de sub paturica

Printesa scrie de sub paturica azi, pentru ca azi e a doua zi de febra. Da, da, si printesele racesc. Eu racesc la 10 zile, dar asta e alta poveste. Partea care ma doare si care pt unii e buna, e faptul ca nu ma pot delecta cu o tigara la Jurnalul Virginiei Woolf pe care sunt ispitita sa-l redeschid azi. Nu o pot citi pe Virginia fara oleaca de tutun. Da, stiu, sunt o vicioasa. Doamne iarta-ma!

Deci, sub paturica mea e f cald. Febra ma incinge, dar mai putin rau ca ieri sau alaltaieri. Dar fiindca doamna de la urgenta mi-a spus ca nu am nimica-nimicuta grav de vreme ce nu trebuie sa mi se taie gatul (ca sa se ajunga la amigdale) stau linistita sub indemnul ei (da, tot al ei. Doctorii astia sunt doctori de suflete) de a fi mai surazatoare. Eu recomand tuturor pe aceasta cale ca dupa 18 ora de febra si fara pic de pauza (nici un medicament n-a functionat) cu tot tacamul de rigoare: febra musculara, greturi, tremur si frisoare, sa surada. Ca eu una n-am putut si nici n-am sa pot!

Fain sau superfain e faptul ca visez mult, mai mult decat dorm. Febra pune in functiune fel de fel de imagini, care de care mai coerente si mai netede. Azi dupa-amiza am visat-o pe Cher care era mica-mititica si ii tot spuneam eu ei cum de incape o asa voce in niste plamani asa mici. Deveniseram prietene caci eu o tot laudam de mama-mama! Drept cadou mi-a daruit cateva perechi de chilotei (Nike, tin minte clarissim) pe care ii purtase ea in nu-stiu-ce videoclip. Pana sa ma trezesc, Cher parca era Kylie Minogue. Asta da vis care sa ma lase sa ma scarpin in cap.

Mai visai eu, creca acum doi ani cand am fost rapusa tot de amigdalele mele dragi, cum dansam in ploaie cu dl Plesu, lasandu-i la adapost pe dl patapievici si liiceanu (dupa ce ne-am intretinut in conversatii filosofice). Pot sa spun, ca era usor ca un fulg monsiu Plesu si la fel de apetisant precum cartile lui. Se pare insa, ca o data cu trecerea timpului eu involuez in “mod subconstiental”. Adica, daca acum doi ani eu visam discutii filosofice, acum am ajuns sa fac pe pupincurista cu Cher, care fie vorba intre noi, o admir, dar nu o ascult! Ca sa nu mai spun ca am mai visat luna asta ca venise familia Beckham la bunica mea si ca eu devenism amica cu Posh! Asta m-a oripilat, iar Megazaurica mi-a spus sa fiu atenta ca o cam calca stramb mintea mea! Intr-adevar o calca stramb mintea mea, dar o mai si calca drept uneori, caci am visat si chestii faine despre care oi poveste alta data.

A, si va recomand calduros ca la primele simptome de febra sa va uitati (sau sa revedeti) La Vie En Rose. Efectele sunt maxime, chiar daca e posibil sa aveti unele lacune de memorie a doua zi. Oricum nu va lasati dusi de mirajul temperaturii si luati un paracetamol, care ma rog eu sa functioneze organismului dv. si sa nu dezerteze cum a facut in cazul meu. Iar pe parcursul tratamentului, timp in care nu sunteti la birou si nu va stresati, faceti o cura de sex& the city. Eu ma imbratisez cu sezonul 6, chiar daca aseara mi s-a facut pofta de andrei sau petru uitandu-ma la Carrie si Samantha (cunoscatorii stiu, ca le-am explicat aseara cum sta treaba cu poftele astea pacatoase).

Acum inchei. Va saluta de sub paturica printesa cea micasiverde cu bulinerosii!

cand iti permiti sa nu transmiti nimic..

Azi n-am chef de munca, vegetez in hamacul de la birou, avand unghii de un roz nebun . Mi-au trecut destule idei despre care sa vorbesc, unele tembelissime, altele chiar bune cu care m-as fi mandrit daca le-as fi impachetat in litere si daca nu le-as fi uitat.

Am mancat o shaorma, astept sa vad efectele secundare. Sunt si nitel obosita ca am stat pana mult dupa miezul noptii vorbind cu beibi despre notre maison pe care o vreau ca pe o casuta de pitici. Si am mai vorbit despre Mozzart, carpatinul pe care o sa ni-l luam, iar casa se va numi Izabele. Vreau birou propriu pentru ca, asemeni oricarei femei care se respecta vreau intimitate, vreau un loc in care sa nu fiu invadata de probleme casnice si in care sa ma pot adanci in studiu. A, si mai vreau un living rosu cu multe buline albe de toate marimile! Voi mai tine evidenta izabelei si zilele ce vor urma, pana cand ma voi fi mutat acolo si o voi fi decorat cap-coada! Sper sa fac craciunul in casuta noastra!

Mananc mandarine, pentru ca ma ispiteste sa fumez. Le-am cam exagerat. Macar asa sa spun si eu ca postesc, chiar daca se pare ca ne vine greu (mie si lu’beibi) in acest post sa fim ortodocsi.

Am vorbit frumos cu andre-beibi zilele trecute. Ea mi-a zis ceva util de marketing si ca va trebui la momentul oportun sa stiu “sa ma vand”, ca asa se poarta si asa se face. Ma bucura ca ea considera ca nu trebuie sa ma pierd si ca ceea la ce lucrez va iesi ceva frumos daca n-am sa fiu ametita sa o sterg din greseala, pentru ca da, am obiceiul asta prost de a-mi face disparute pagini intregi de literatura-proprie si proiecte si fotografii. Imi place pe undeva, ma gadila frumos pe spinare faptul ca ma simt incurajata. I feel like a kittie!

La noi acuma se asulta Juno soundtrack si ne bîţîim in scaune. E frumos afara, in faţa blocului la mine au inflorit pomii de luni seara. Cand ma voi muta la casa mea imi voi pune toporasi si iasomii si un salcam.

A, si cel mai important: am ajuns sa nu-mi mai pese, sa traiesc pe norisorul meu roz, din vata de zahăr. Nimic, dar nimic nu ma atinge si nimic nu ma mai face sa ma incrunt si sa fac riduri. Cred ca faptul de a ne construi casuta mi-a dat un fel de speranta, speranta care anihileaza tot ce e mocirlos si inuman in jurul meu. Uneori e destul sa te umpli de sentimentul rostului in lume si totul capata sens, un sens atat de adanc incat ajungi sa distingi ce e esential de ceea ce nu e. Si pentru mine, esential e sa iubesc si sa-i arat si lui cat de mult il iubesc. Sunt fericita ca astazi imi permit din plin sa nu transmit nimic, nimanui si sa nu ma mai simt responsabila de propozitiile ce le pun aici. It’s a big deal to me, ma simt usurata! Life can be easy when you let it to be like that!

of: femeile si dostoievski

Am fost frumos gadilata intelectual de postul despre revistele glossy al Aurei, Conica Glossy.

“El propune ca o solutie finala a problemei, divizarea omenirii in 2 parti inegale. O a 10-a parte capata libertatea personala si dreptul neingradit asupra celorlalte 90% a omenirii. Acesti 90% trebuie sa-si piarda personalitatea si sa se transforme intr-o turma si printr-o supunere nelimitata sa atinga, pe calea unei regenerari sccesive, o stare de inocenta primitiva, un fel de rai primitiv, desi vor trebui totusi sa lucreze. Masurile propuse pentru deposedarea celor 90% din omenire de libertatea vointei si pentru transformarea lor intr-un fel de turma, pe calea reeducarii mai multor generatii, sunt absolut remarcabile, se bazeaza pe date naturale si sunt foarte logice.” Dostoievski, Demonii, p.503

Aceasta introducere naste urmatoare intrebare in capusorul meu: sa fie aceasta atitudinea barbatilor asupra femeilor? Sa fie ei acei 10% care detin adevarul si fraiele acelor 90% femei? Sau mai rau, acuma, dupa lupta feministelor de la mijlocul secolului 20, sa fie femeile realizate acea cota de 10%, deasupra celor “neinitiate” care sunt cele 90%, turma?

Aura, a atins un punct central: directorii revistelor pentru femei sunt femei la randul lor. Sunt femei realizate, sunt femei care nu au stat sa-si astepte in bucatarie barbatii si sunt femei care s-au dezmintit de suprematia masculina pentru a ajunge aici. Elimin, precum observati, acea posibilitate ca ele sa fi ajuns acolo prin nu-stiu-ce pat al nu-stiu-carui mascul. Merg de la premisa ca ele s-au realizat prin forte proprii. Si daca ele au reusit acest lucru, de ce nu incearca sa dea o palma, sa trezeasca si pe restul?

Nu dau in teoria conspirationista, dar pe undeva, cele de sus din marketing-ul publicist, tin jos-jos pe cititoare. Ceea ce ele fac e chiar opusul a ceea ce propaga. Nu creaza femei independente, ci femei dependente de case de moda, de shopping, de un must-have-iubit (uneori propus drept accesoriu), de case cu flori in glastra, de psihologi, de reviste, etc.

Cred ca avem nevoie de ceva ce sa ne trezeasca. Avem nevoie sa putem accesa informatii utile, nedeformate si netrecute prin alte voci feminine. Trebuie sa avem acces la propria noastra voce si sa ne facem pareri care sa nu fie de turma. Sa nu ne temem sa spunem: nu-mi place ideea asta, nu-mi place sa fiu dependenta de moda, nu-mi place sa ma imbrac ca fetele din poze, nu doresc sa arat ca femeia x. Poate ca ar trebui sa vina vremea in care sa ne descoperim asa cum suntem, sa nu ne jenam daca nu avem pantofi Prada si genti Chanel. Poate ca trebuie sa avem mai multa incredere in parerile noastre si poate ca nu ar strica un exercitiu de eliminare a valorilor pe care le simtitm impuse de altii.

Mama mea mereu m-a vrut imbracata ca o papusa, in rosu si roz. Toate mamele isi imbraca fetitele in roz si baieteii in albastru. De mici suntem invatate sa ne formam separat, de parca am fi specii diferite. Iar modelul Barbie ne face sa ne dorim sa fim de 100 de ori femei: sa avem si cariera, si familie, sa fim si gospodine, si psihologi pentru sot si prieteni, si femeie placuta in societate. Ne-am jucat toata copilaria cu un model de femeie perfecta si ajunse mature aflam din reviste ca nu trebuie sa ne departam de acea perfectiune, pentru ca acela e MODELUL de feminitate.

Si va intreb: unde suntem noi? In ce loc ne-am pierdut? Care ne este esenta? Cat de mult de dorim sa fim ceea ce altii ne impun si ne vor a fi? Si cum se face ca perfectiunea asta nu ne face sa zambim mereu si sa atingem fericirea aia absoluta la care ne indeamna si ne-o promit psihologii din reviste? Oare secretul nu e sa fim noi insine fara teama si sa ne fim suficiente noua insane fara a fi dependente emotional de un barbat, prieteni, fashion? De ce sa lasam acel 10% sa ne formeze cand PUTEM sa gandim noi pentru noi si sa luam decizii noi pentru noi???