Happy Songs, part 1

Azi, sunt in pline forte optimiste. Azi nu ma mai gandesc la strategii de promovare si las nitel cititul la licenta, pentru a initia un top 10 al melodiilor care ma fac sa zambesc si sa ma zbantui prin casa. Am sa diversific alegerile, unele melodii nefiind cele mai cunoscute sau mai promovate, dar pe care eu le gasesc adorabile. Recunoooosc, sunt si nitel egoista cu aceasta initiativa, deoarece vor veni zile negre in viata mea in urmatoarea luna si doresc sa am o oaza de fericire si de culoare muzicala pe acest blog.

So, pe locul 10 se va plasa un cantecel haios, care ma face sa ma gandesc mereu la Oompa Loompas si la rauri de ciocolata (si cafea, as sugera eu, cea de acum) si fel de fel de bomboane in culorile curcubeului. Imi aminteste de targurile din satul bunicii, cand veneau tiganii cu inghetata de casa si o vindeau din carute si bomboane roz si bleu din zahar topit si minunata vata-pe-bat in care imi bagam degetelele si o puneam pe limba sa se topeasca. A, si sa nu uit de caruselele mici si colorate care imi aratau ca lumea se poate invarti, si circurile cu elefanti si serpi uriasi si ponei-dragalasi. Si ma mai gandesc cand o ascult la buburuze si fluturasi si iepurasi-coconasi-ce-au-fugit-peste-imas, si la piticii-micii Bashful si Grumpy, si ciupercute rosii cu buline albe, si casuta de turta dulce a vrajitoarei-celei-rele, si la mere glazurate, si la acadele si papadii si curcubee si pestisori aurii, si.., si…si…Dar mai bine ascultati voi si spuneti-mi la ce va ganditi cand o ascultati!

Pe data viitoare, va promit ceva dragut-dragut, si-mai-dragut decat Candy Man a lui Sammy Davis Jr.!

PS: enjoy the lyrics…

Who can take tomorrow, dip it in a dream
Separate the sorrow and collect up all the cream…
The candy man can!!

irelevant…

-Irelevant, imi spuse el.

E ciudat cum cuvantul acesta se potriveste aproape oricarei replici. Ma inchide. Ma supara. Ma face sa caut o patratica libera in care sa pun un X si sa il bat la jocul asta de viata “X & O”.

-Irelevant, spune el din nou razand de mine si de chinul mintii mele de sahista pensionata.

Stie sa spuna cuvinte care sa ma provoace, ma stie. Sau stia. E ciudat, pentru ca si eu il stiu si cu toate astea imi place sa ma las suparata de el. Sau stiam, imi placea. El e puternic, si imi place sa-i ofer sansa de a fi puternic cu mine, langa mine. Imi place sa fiu femeie langa el, imi place sa fie el barbatul de langa mine. Imi place de noi. Dar sunt obosita. Imi place de noi, insa e prea mult irelevant, mult prea mult, mai mult ca te iubesc. E irelevant asta pentru voi, nu-i asa?… Dar nu si pentru mine, cea care arunca cuvinte pe o pagina virtuala intr-o dupa-amiaza de toamna. Multe se pierd, insa tot ce e irelevant ramane si te bate in inima ca un cui.

-Irelevant, spune el indiferent.

Eu il iubesc. Si ii spun asta. El stie, insa in plictiseala sa indiferenta, doar “irelevant” stie sa cante. Ii spun sa ma priveasca in ochi, “irelevant” primesc. Ii spun ca vom muri ca in Vama Veche. “Irelevant”, vine raspunsul. Plang. Degeaba, totul e irelevant. Plec. Plec. Cred ca e primavara, insa e toamna deja. In timpul acesta plin de netimp el afla ca totul e relevant. I-a ramas irelevant in inima si a aflat prin negare adevarul.

-Irelevant, ii spun astazi.

El plange. Eu sunt plecata de mult cu lacrimile uscate in palmi. Ele imi sunt dovada suferintei in caz ca Toma imi va cere sa ma identific ca fiind eu si nu alta. El plange si eu ma frang. El stie ca totul e relevant, stie ce stiam si eu candva.

Irelevant, irelevant, irelevant pentru ca totul are relevanta.

Tuesday September 12, 2006 - 02:45pm (EEST)

Confesiunea unui barbat

Astazi am vazut un copil zambind si mi-am amintit de tine. Numai tu te puteai lumina privind un asemenea tablou, numai eu ma puteam lumina privind cum te luminezi. Astazi insa nu ai fost langa mine, iar eu nu m-am putut lumina decat intorcand cutitul in rana pentru ca suferinta sa ma traga in trecut. Astazi nu am luminat si la fel va fi si maine. Astazi nu ai fost langa mine si la fel va fi si maine.

Ti-as spune ca sunt trist, dar as minti. Viata mea e frumoasa si mereu aglomerata si mereu plina de oameni si chiar de anumite forme de iubire. Traiesc frumos si sanatos si ma bucur de tot ce e in jurul meu cu o placere aproape deliranta. Deci nu sunt trist, draga mea…Nu sunt cu toate ca mi-ar fi fost mult mai simplu ca iti fi spus asta. As fi scapat mai usor, nu ar trebui sa explic in zeci, sute de cuvinte cum ma simt…Si ar fi fost si mai bine daca intr-adevar as fi fost doar trist. Pentru ca stii si tu, tristetile sunt trecatoare…insa ce am eu, voi avea mereu. Sunt gol. Sunt GOL!…Intelegi tu?…Si, da, stiu, stiu ca ma intelegi, pentru ca ma stii asa cum o tiganca stie liniile din palma: ma stii cu iubirea si intuitia si visul ce iti tasnesc din ochi si ma stii pentru ca ai fost in labirintul fiintei mele.

Deci, draga mea iubita sunt gol, sunt gol fara tine. Si stii ce ma doare acum?…Ma doare faptul ca stiu ca nu te face fericita faptul ca sunt asa, faptul ca stii ca nu mi-e bine, ca nu sunt eu fara tine. Atat de simplu si chiar frumos ar fi daca ai fi fost o femeie ca oricare, o femeie frivola, cu mandrii si orgolii si gelozii stupide si replici pale…Dar tu esti tu, si esti unica, esti Unica si suferi chiar si acum pentru mine, acum cand nu ne mai apartinem decat la trecut, decat in amintiri despre care nu de putine ori ma intreb daca au existat sau doar mi le-am dorit si sperat…Mi-ai dat tot ce am vrut vreodata si ai spart toate barierele si m-ai facut sa iubesc ca iubesc si mi-ai aratat o lume fara ziduri si fara orizonturi…Mi-ai aratat surasuri de dupa voaluri si mi-ai dansat viata si iubirea in cel mai pur mod cu putinta…Alerg acum cu tine pe campiile de care vorbeai, pe campiile pe care te dadeai de-a dura cand erai mica, si caut cuvinte. Da, pentru prima oara in viata caut cuvintele potrivite pentru ca meriti asta. Meriti sa iti dau totul in stare pura, sa iti dau totul direct de la origini, pentru ca numai tu m-ai dus in locul de unde izvorasc esentele. Sunt barbat, si imi stii mandria, dar as da orice cateodata sa stau cu capul in poala ta si sa plang si sa imi doresc sa traiesc pentru totdeauna doar pentru simplul fapt ca moartea m-ar putea desparti de tine. Mi-as dori sa dau totul pentru clipa in care intr-o dimineata verde imi erai in brate iar eu ti-am spus, si am simtit cu fiece celula a corpului si sufletului meu, ca as vrea ca timpul sa se opreasca , iar noi sa ramanem asa ca doua statui sculptate in tacere si iubire…

Sunt patetic, dar nu cred ca imi doresc sa schimb ceva din tot ce am spus pentru a schimba asta. Ai vazut la mine si altele mai rele…Ai vazut totul si mi-ai stat alaturi…si mi-ai fi stat oricum. Incerc sa nu regret nimic si cred ca intr-o masura nu o fac. Am libertatea pe care la un moment dat o dorisem si am sansa de a nu ma mai teme pentru toate actiunile mele iresponsabile. Sunt fericit in modul meu si imi doresc fericirea. Din pacate nu o pot obtine, pentru ca sunt indecis…Nu o pot obtine pentru ca ea e in mana ta aia mica si eu nu pot hotara sa te pastrez pentru totdeauna. Nu as putea sa iti fac asta niciodata. Meriti mai mult. Nu am stiu niciodata sa te pretuiesc si recunosc, au fost momente de furie in care te-am dispetuit, insa iti spun ca cel care spunea ca timpul le vindeca pe toate a gresit. Pentru ca dispretul meu si indiferenta mea in timp nu s-au agravat, si nici nu au dus la uitarea fiintei tale, ci din contra, au disparut si au lasat sa apara intr-o forma acuta tocmai opusul lor.

Prin urmare, eu nu m-am vindecat, ci m-am imbolnavit de dor, iar sufletul imi cade asa cum cadeai tu la pamant lovita de distanta dintre noi si chinuita de privirile mele pierdute. Imi spuneai pana la obsesie, si tot pana acolo nu te ascultam eu, sa nu te uit. Te-am uitat insa in clipa in care am spus “nu te mai iubesc”, insa acum mi te amintesc, mi te amintesc cu totul!…Si imi amintesc pana si vibratiile aerului din momentul in care intrai in camera. Atunci nu tremuram gandindu-ma cat esti de frumoasa, insa acum o fac. Atunci nu ma gandeam ca am sub acoperisul meu fericirea, acum insa o fac. Imi spuneai ca oamenii sunt frumosi, iar eu nu te credeam. Acum insa imi dau lacrimile privindu-le frumusetea. De ce a trebuit sa pleci ca eu sa deschid ochii?…Si de ce ai avut dreptate atunci cand ai spus ca ne vom desparti ca in Vama Veche?…De ce ai avut dreptate intru totul?…De ce acum sunt asa cum spuneai ca sunt si cum eu nu vedeam atunci?…De ce m-ai iubit si de ce inca imi deschizi usi, plecata fiind?…De ce eu te simt aproape, din ce in ce mai aproape, mai aproape de mine cu fiece clipa ce a trecut de cand nu te-am vazut, de cand nu te-am auzit?!…Cum poti trece prin timp, prin fiinta mea ca o fantoma si sa ma bantui si sa ma infiori cu nonprezenta ta?…Cum de am ajuns sa vorbesc in termeni contradictorii si sa fiu logic printr-un asemenea limbaj?…Cum de m-ai schimbat si cum de m-ai facut mai bun si mai luminos si mai Eu decat am fost vreodata eu de unul singur?…Cum de te iubesc atat si cum de nu pot scoate un singur cuvant care sa te roage sa te intorci?…

Sunt sfaramat si iti aduc la picioare resturile fiintei mele ce inca se plimba prin lume razand si iubind femei. Ma aduc tot, cu tot cu abjectiile mele, cu chinurile mele, dar si cu toata iubirea ce am descoperit ca ti-o port…Iti aduc totul ca sa stii ca am reusit sa vad in sfarsit ceea ce ai vrut sa-mi arati, iti aduc totul ca dovada a faptului ca am reusit sa pasesc pe poarta ce mi-ai deschis-o atunci, intr-o vara…Iti aduc totul pentru a nu ma uita, caci numai faptul de a sti ca exista amintirea mea in fiinta ta ma face sa simt ca am trait si ca sunt om. Iti aduc totul pentru ca doresc binecuvantarea ta de a te iubi pana dincolo de viata si de iubire…….

Iti multumesc…

Thursday September 21, 2006 - 08:02pm (EEST)

Exercitiu de visare si “pentru ca”

<< maybe I’m just the horizon you run to when she has left you there
you are here in my head and
running around and
calling me
“come back
I’ll show you the roses that brush off the snow and
open their petals again and again” >>

…pentru Allan, stiind ca ma stie, stiind ca stiu…Pentru Allan, pentru ca va afla ce a vazut Tia pe tavanul alb…

…pentru ca zapada e alba si ma simt alba in plin negru si verde…Pentru ca inca mai exista un pentru ca…

Monday September 11, 2006 - 10:09pm (EEST)

nocturna

Orbire in vid. Surzire. Ratacire. Valuri acopera irisul cafeniu. Oboseala si sange ce picura in vene. Ma aflu in fata tastaturii si sunt in impas. Pentru prima oara mi se intampla sa vreau sa scriu, scrisul sa fie singura alternativa de supravietuire si eu sa nu pot arunca lumii nimic.

Cu fiece nou soare experientele se acumuleaza, mi se deschid perspective, inteleg mecanisme. Se arata din ce in ce mai multe rotite, surubele, arcuri si intrezaresc mereu altele si altele pana la esenta, pana la nucleu, pana la gasirea fortei ce le activeaza sau doar pur si simplu pana la saturatie. Am nevoie de litere pentru a mazgali timpul, pentru a simti ca sunt si ca nu m-am pierdut in mine, in lume definitiv. Cu cat se aglomereaza, tot cu atat simt si eu nevoia retragerii in cochilie, de intoarcere la origini, la ceea ce sunt.

Informatii, informatii…Informatii dau buzna, iar bratele mi se deschid. Lovita sunt. Asteapta! Asteapta si rabda! …”Confesiunea mea: cenzura”, spunea el. A te autocenzura…Si totusi cer sa fiu iubita. Insa cuvintele-mi sunt luate literatura atunci cand le vorbesc si realitate atunci cand le scriu. Poate insa eu sunt cea care nu vede clar, care nu poate diferentia bariera subtire intre imaginar si realitate. Poate. Si totusi, cat din viata mea nu e literatura?…Traiesc din imagini si simtiri ce le creez in sine si pe care le asum unui fapt, unei persoane pentru ca pur si simplu nu am, nu stiu cui altcuiva mai bun sa le lipesc. Stiu in sinea mea de iubire, stiu cum e; gasesc cate un barbat si revars totul asupra lui. E oare corect? Nu cumva trisez, nu cumva mint? Dar pe cine mine, pe mine sau pe el?…

Atat de simplu…

Ce simte un copac al carui frunze au cazut moarte? Ce simte o femeie ce a parasit? Ce simt eu acum?…

Si Curt Kobain canta “Oh no, not me / I never lost control / You’re face to face / With The Man Who Sold The World “…si in fata mea sta Marques cu Veacul sau de singuratate…si eu imi luminez retina cu ecranul laptop-ului…si totul e liniste, totul se petrece in cea mai deplina liniste. Si am dileme si mi se lovesc de craniu si evadeaza prin carliontii parului si le privesc plecand…dar ele nu pleaca, nu, nu pleaca, ci vin si se aseaza picior peste picior intr-un scaun de fum in fata mea, si imi rad isteric si viclean. Iar eu nu le pot face sa plece. Caci nu imi mai apartin. Nu.

Asa ca intreb: Ce simte un copac al carui frunze au cazut moarte?…caci eu nu pot raspunde, eu sunt mica, atat de mica incat o frunza moarta si cazuta peste mine din copacul din intrebare m-ar ucide…Atat sunt de mica. Si ganguresc cuvinte prin sunetele unor litere scrise. Caci totul vorbeste, totul canta. Pana si un gat fara voce, pana si o mana amputata. Si era miercuri atunci, iar undeva prin jurul orei cinci seara incepuse . Pana la zece totul se terminase deja. Numai ca intr-o toaleta cu faianta albastra ramase o femeie ce parasise. Si era prea slabita, asemeni frunzelor ce mor si cad, si nu putea sa planga. Parasise si sperase. Lacrimile erau gatuite de speranta, de aceea moartea ei era atat de lunga, atat de chinuitoare. Toata viata i se asezase pe piept si o sufoca. Corpul ii ramase fara aer. Celulele i se atrofiasera si genele ii cazura pe obraz cu tot cu pleoape, dezvelind globul ocular in toata albeata lui, lasat sa fie biciuit fara mila de imaginile lucrurilor din jurul ei…Insa totul creste cand cazi, pana si durerea, pana si viata. Iar ea cadea, cadea, cadea…Iar eu plangeam vazand-o si lacrimile ma lipeau de pamant si cu cat ma lipeam mai bine, cu atat o durea pe ea mai tare si cu cat o durea mai tare golul in care se prabusea, cu atat mai tare plangeam eu, legandu-ma in final prin cimentul suferintei de pamant, de lume… Si nu ma mai pot misca. Picioarele imi sunt ancorate in pamantul realitatii, iar ochii imi sunt Prometeu inlantuit, tintiti de stanca craniului, nevoiti sa priveasca mereu si mereu pe femeia ce a parasit cum cade, cade, cade , lacrimand, lacrimand, si…Lacrimand. Si.

Ce simt eu acum cand vad ca nu stiu ce simt un copac fara frunze si o femeie ce a parasit ce avea mai drag pe lume?…Simt perplexitatea. Simt dilema rozandu-mi pieptul si pot auzi zgomotul dintilor ei in linistea asta. Si linistea creaza scantei si imi ia foc pielea roz abia iesita din spuma baiii…Si simt nevoia sa imi inchid ochii si sa neg ca Tori Amos “I’m not in love, so don’t forget it./ It’s just a silly phase I’m going through.”…Neg, neg…si neg bine. Pentru ca nu mai cred in iubire. Poate sper cateodata. Insa imaginea femeii ce a parasit si cade, cade in gol ma face sa intorc scarbita privirea cand “iubirea” imi flutura cununi cu flori si sa nu mai vreau sa sufar pentru jumatate…

La urma urmei totul e asa cum spunea Stanescu ” atat de simplu incat devine de neinteles”…La urma urmei tot ce simt si copacul si eu si femeia nu e decat pura suferinta a dorului, a ochilor ce nu se inchid cand apare toamna si ne seaca seva si ne inunda cu picuri sarati, ochi care neinchizandu-se pastreaza vie memoria frunzelor verzi, a zambetelor si cununilor de flori puse pe cap de iubire…La urma urmei totul se transforma in pamant. Si pentru pamantul asupra caruia a suflat viata Dumnezeu, nimic nu e mai fertil ca suferinta……

Saturday August 26, 2006 - 10:26pm (EEST)

Friederich si Callas…

“Close your bodily eye, so that you may see your picture first with the spiritual eye. Then bring to the light of day that which you have seen in the darkness so that it may react upon others from the outside inwards. Painters train themselves in inventing or, as they call it, composing. Does not that mean perhaps, in other words that they train themselves in patching and mending? A picture must not be invented but felt. Observe the form exactly, both the smallest and the large and do not separate the small from the large, but rather the trivial from the important…The artist should not only paint what he sees before him, but also what he sees within him. If, however, he sees nothing within him, then he should also omit to paint that which he sees before him.”
Caspar David Friederich

…e pictorul meu preferat. Cand eram mica am vazut intr-un album de pictura aceasta fotografie…Nu stiam sa citesc, nu stiam cine e, dar am avut senzatia ca eu cunosc, ca am calcat prin locurile acelea…

Stateam adineaori la fereastra, si mi-am amintit de un tablou al sau,”Femeie la fereastra”, un tablou cu culori calde, cu o femeie privind marea rosie…De asta sunt acum aici, si scriu. Si privesc din cand in cand cate un alt tablou al lui Friederich , si ascult Maria Callas, “La Wally”…si totul culge, asemeni vocii Mariei…Si totul se topeste, si nu pot decat sa inchid ochii si sa fiu pe un varf de stanca si sa privesc norii si sa plutesc pe si prin ceata, sa plang si lacrimile sa fie hibrizii zambetelor…Ma simt fara gravitatie, simt ca plutesc prin pamant si aer cald, ca ceva ma trage, ma danseaza si ma simt atat , dar atat de indragostita!…nu mai sunt zgomote in jur, nu mai sunt oameni, nu mai e nimic…Doar eu invaluita in toate picturile lui friederich si cu cantul Mariei in sange…Ah, si curge, si curge timpul desenat in note muzicale…si imi vine sa ma invart, sa ma invart, sa rad imaterial, sa imi schimb carnea in muzica si sufletul in culori…sa ma las modelata ca o bucata de lut in mainile lui, sa ii apartin fara sa cer nimic, sa iubesc total si sa mor si sa invii doar pentru ca iubesc!…Ma simt clocot si pasiune tacuta, ma simt vulcan si apa statuta…si iubesc ceata!…iubesc mirosul de mucegai si piatra acoperita cu muschi verde si moale…si ma fascineaza cladirile fara viata, parasite de oameni…si ma face sa plang un perete invelit in edera si imi inchipui vieti in pustiu, si imi creez demoni care sa ma ispiteasca si carora sa le rezist pentru a ma mantui. ..

Si vad un izvor mic, si sunt intr-o padure deasa si neagra si am o rochie de voal alb si sunt eu cu mine…si ma indrept spre izvor si imi intind mana calda in apa rece si imi plec capul suav si sunt Alba-ca-Zapada, singura, alungata si iertata, devenita intreg dupa ce am fost sacrificiu…Si sunt trunchiuri de copaci seculari rasturnati, putreziti in jurul meu si crengi scheletice intinse in rugaciune spre cer…Numai eu stau ingenuncheata la ivzor si ascult muzica apei si urletul frunzelor ce mor…Si e liniste, si dintr-un stejar se vad ochii arzand ai unei bufnite, si ma simt privita si vanata…Privesc negrul cerului si luna pare o moneda de argint asezata cu gija pe catifeaua din cutia unui colectionar…Si sunt trestii mai la stanga mea, si se leagana si fosnesc…Un sarpe de apa a alunecat usor si o piatra rasare si dispare sub cortina apei care curge, curge…care mi se topeste in mana, care se evapora si ai carei vapori imi intra in plamani, in sange, in inima, in creier, si ma anesteziez cu vaporii unui izvor imaginar si ai unui loc fantastic pe care mi-l inchipuiam candva, pe cand ascultam pe vinil povestile fratilor Grimm si pe cand a vorbi cu Dumnezeu nu era nici mister, nici revelatie…

…De asta il iubesc pe Friderich: pentru ca imi lasa privirea sa alunece mai departe de imaginea ce o transpune, pentru ca nu ma opreste din visare, ci ma impinge violent inspre ea… culorile sunt ghidul meu intr-o lume care nu ar fi decat un labirint intortocheat fara ele. Fara culori sunt un Tezeu fara Ariadna…Fara muzica sunt o oarba …

Thursday August 24, 2006 - 08:03pm (EEST)

Call of the search

“…I won’t end my days
Wishing that love would come along
‘Cause you are in my life where you belong.
Now that i’ve found you
I’ll call of the search…”

…astazi mi-am spalat ochii cu apa rece a viitorului pentru ca pasii mi s-au infierbantat sub asfaltul din pache protopopescu…

…astazi mirosul toamnei a intrat in legalitate si eu ma simt aproapre de prada,mai aproape de prada ca oricand…Vanez fericirea cu inima incarcata in mana si cu zambetul in arc. Stiu ca am sa ucid, ca am sa prind, ca am sa mananc. Sunt Diana si alerg infasurata in parul rasfirat si rad de alung pasari si nu scap ce ochesc.

…am ruleta in fata si pariez pe toamna, pe viata, pe fericire…Doamne, ce am patit de m-am rastignit de un zambet?…Cum de nu ma pot opri din zambet?…

“I’ll call of the search”cum spune Katie,da, o voi face, pentru ca vanatoarea mea se implineste, pentru ca si Diana se mai aseaza pe o piatra la rau sa respire, sa bea apa rece si sa-si priveasca zambetul spart de cursul rapid al apei in izvor si imprastiat pe intreaga imagine a chipului sau…Sunt un zambet, sunt o toamna cu frunze rosii…si cred ca am gasit sub o ciuperca ceea ce cautam. Ah, intr-adevar voi anula fuga, voi anula cautarea, vanatoarea, caci prada mi s-a asezat la picioare…

Friday September 1, 2006 - 01:41am (EEST)

Strada Zborului

Isi grabi pasii caci o adulmeca. Stia ca e acolo. Ii simtea verdele ederii ce o acoperea. O visase si ii apartinea in realitate. O cautase o viata si o moarte. Acum se apropia, stia, nu se putea insela. Era acolo, e aici. Stia, stia,stia… Pasii picioarelor ei o urmareau pe asfalt, iar umbra parului ciufulit o imbraca in doliu. Nimic nu o speria. Avea nevoie de peretii aceia, de parca in ei ar fi stat esenta divinitatii. Nu se temea de nimic. Daca o gasea avea totul. Toamna era calda si pe strada mirosul de prune si struguri se amesteca cu mirosul de flori de cires al pielii ei. Ea gafai obosita. Picioarele i s-ar fi tocit si nu i s-ar mai fi regenerat niciodata daca ea nu ar fi fost o fiinta umana. Dar era om,asa ca trupul nu i se tocise, ci doar sufletul. Ii trebuia un loc unde sa si-l bandajeze. Risca sa i se cangreneze. Se opri. Tic-tac, tic-tac…

Vaporii de prune si struguri s-au retras, toamna si-a plecat capul in fata netimpului, iar sangele curgea in cascade prin umbra firelor de par ciufulit. Frunze de edera in strada si dantele verzi si liane si orhidee in timpul infloririi. Era acolo,in spatele junglei, in spatele naturii. Da,era acolo si ea aici. Vazu un ciob de sticla, ciobul ochiului ei. Tic-tac, tic-tac… Peretii casei respirau, ea ii auzea suflul. Peretii casei o priveau,ea ii simtea privirea. Peretii casei ascultau revarsarea cascadei de sange a umbrei sale. Si frunzele acelea cu degete ale ederelor si mirosul prea mult al acelor orhidee! Si ochii ei acoperiti de perdele de uimire, de dorinta, de furie, de gardul inalt de beton si fier forjat, de poarta inchisa cu lantul acela greu, cu lacatul acela ruginit! Stateau fata in fata, ea si casa, intr-o ispita reciproca. Trase aer in piept, privi. Tic-tac,tic-tac…PAC!…

PAC! Ea privi. Deodata auzi masini, glasuri. Deodata se vazu in fata unei case vechi,acoperita de o edera ce isi pierdea verdele sub greutatea toamnei. Mirosea a cald si a vinete coapte. Inca mai avea putere soarele de septembrie si inca isi putea da seama unde se afla. Strada Zborului. O casa veche si ea in fata ei. Unde era ratiunea? Nu mai era; ratiunea plecase. O luase valul inspumat al sangelui pompat de inima spre creier si inapoi. Ratiunea era blocata de vijelia din artere, in inima. Inima luase locul creierului. Ea zambi in fata inconstienetei sale. Ii venea sa rada, sa rada si sa cutemure cu rasul ei bucataria in care se coceau vinete. Zambea, radea si stia ca o gasise. Gasise casa nimanui de nicaiei.

Seara. Copacii se aduna in mult galben. Galben si verde. Viata i se parea frumoasa. Pacea e greu de atins, dar stia asta deja. Isi intinse mainile, era o balanta. Insa nu una echilibrata. Totul era sus si jos. “Nimicul nu se atinge cu nimeni, nici nu ar avea cum”, gandise. ” Nimicul e nimic, nimeni e doar un loc gol.” In vid, in gol, aerul se izbea, se ciocnea. Sareau intrebari. Si nu era usor. Se putea arde; umbra e inflamabila. Inca privea linistea strazii si asculta zgomotul jocului de copii din strada. “Mahala”, isi spuse ea din nou. Totul disparuse, originile nu mai puteau fi la fel o data ce le-ai parasit. Te intorci intotdeauna la ele cu o mostenire. Privea pentru prima data casa asta si stia deja cum fusese ea in timpul ei, si atat de mult stia, incat trupul i se franse de durere. O privea in pragul acesta de seara, in decorul acesta de verde si galben si rosu de edera, si simti intr-o clipa trecand un secol, simti ferestre sfarmandu-se si tencuiala cazand, simti tipatul ederei la nasterea fiecarei frunze si moartea pandind printre caramizile dezvelite. Privea casa si stiu ca ea era mostenirea. Cat o cautase! Atat de mult o cautase incat acum trebuia sa plece din fata ei. Si pleca. In spatele ei, liniste si edera. Plumbul ii urma insa trupul si piciorul stang incepuse sa se toceasca sub rigiditatea asfaltului. Ea se opri o clipa si si-l privi. Zambi. “Era si cazul”, isi spunse tacut fara a dezlega zambetul. Dezintegrarea venise, bandajul fusese bine pus pe suflet. “Pe strada Zborului am gasit-o, sa tin minte…”, si merse mai departe cu piciorul stang tarat dupa ea, plina de lumina.

Wednesday September 6, 2006 - 02:23am (EEST)

Fericire la viitor…

…se simte mirosul toamnei, a materiei coapte si pregatita sa se descompuna in cele mai fierbinti culori, intr-un ultim dans salbatec in jurul Soarelui…
Toamna. Toamna ma pregatesc de lupta. Toamna iubesc cu doruri si doresc iubiri trecute. Toamna ma imbrac in voaluri albe si spume transparente imi invalui pielea si pasesc pe ierburi inca umede de roua si imi ingrop gleznele in frunze rosii si imi imaginez primaveri trecute…Ploua cu stele de stejar si ochii imi sunt acoperiti cu glas de pasari intarziate, batrane, pregatite sa inghete pentru a ma inveli pe mine in sunete. Totul moare pentru mine, doar din iubirea de a imi darui o primavara plina de alb si roz si lumina verde. Seva. Seva se scurge si cresc prunii. Si imi infing dintii in pielea lor carnoasa si zeama imi hraneste papilele gustative si gura mea se deschide sub forma unei magnolii imbobocite si crescuta din enzimele fructelor tomnatice.
Incepe inmormantarea. Incepe materia sa se umezeasca sub ploi si sa mi se agate de fusta cand merg pe strada si sa ma forteze sa-mi amintesc de origini, de lut si de faptul ca intr-o zi ne vom reintalni. Astept infrigurata clipa unirii si prima noaptea de raceala calda si odihnitoare in care trupul meu se va intalni cu sora apa si cu fratele munte…Radacini, radacini si fericiri si Viata! Cata viata musteste in moarte si cum totul se releva intr-o clipa!…Ah, clipa, clipele si fructele zemoase si pielea mea vapori de magnolii albe…Si soarele sub nori si ploaia in fereastra si noaptea in camera si zambetul meu ce nu ma paraseste, ce nu ma lasa sa plang trecerea timpului…fericirea e fara motiv si apare inainte de noapte, inainte de ploaie, inainte de toamna, inainte de Trecere…Cai si carari si bulevarde si faruri si vitrine colorate!…Si praf domesticit sub greutatea apei si cata, ah, cata fericire ma cuprinde pe strazile astea! fericirea mea explodeaza, a ajuns deja pana in Romana, trecand cu usurinta peste Victoriei, si apoi peste Universitate si impanzeste Cismigiul atat de colorat primavara asta trecuta…Si striveste in calea ei totul fericirea asta a mea! Si blocuri si McDonalds-uri si librarii si parcuri si oameni si tristeti si prafuri prafuite si pe mine cu tot cu toamna mea si toamna voastra…Mi-e destul cat am si ma bucur in plus fata de ce mi-a fost daruit…
…se simte mirosul toamnei si caldura frunzelor acoperindu-ma…Sunt fericita in elementul culorilor calde si a apusului revarsat la poalele padurilor…Simtiti mirosul toamnei plutind deasupra voastra?…Simtiti?…Simtiti!
…Eu trag o stea rosie de stejar peste mine si astept ca un fluture in cocon revarsarea albului de primavara…Fericirea mea e la viitor astazi…

Tuesday August 29, 2006 - 09:16pm (EEST)