Fidelity la 4 dimineata

Uite ca e patru dimineata si uite ca eu m-am linistit si am alungat valul de stres ce ma acoperea. Si uite cum te descopar o data cu zorii si cum invat printre concentrari si cearcane sa visez la tine.

Ai gust de cafea si tiramisu si eu pot acum, chiar acum sa ma joc cu degetele tale de copil strengar. Si pot sta treaza, atat de treaza incat sa te privesc cum deschizi ochii in dimineata asta. Si daca e ceva ce imi place acum cand nu esti langa mine, acel ceva e faptul ca te regasesc mai viu si mai real si mai frumos in amintirile mele cu fiece tasta ce o bat. Si imi creste dorul si dorinta. Si imi lipsesti in cel mai aromat mod cu putinta. Si imi vad in linistea asta, batand in geam cu degetul, iubirea ce ti-o port. Si zambetele se dau de-a dura chiuind pe fata mea obosita, prafuita. Si lumea se trezeste, masinile se aglomereaza in intersectii, iar eu cred in zane si in tine. Si uite un camion, si uite o hartie de la twix intre frunzele tufei iasomie din fata geamului, si uite ca se sparge noaptea in cioburi roz, si uite c-am visat o pisica gri, si uite un felinar, si uite un om grabit, si uite, da’ uite cum nu mai existam noi in lumea asta si cum ne uitam la ea ca la televizor, schimband mereu canalele in timp ce stam relaxati pe canapeaua iubirii noastre!

Si daca e ceva ce ma coloreaza in zilele astea, apoi jur ca acel ceva esti tu, suntem noi cand suntem impreuna, pentru ca ne-am bagat sa ne balacim amandoi in acelasi loc de unde se nasc curcubeele.

Praf pe cuvinte

Astazi am devenit obosita sa lupt. Azi renunt. Renunt sa mai scriu posturi pe care toti sa le inteleaga. Am obosit sa ma explic. Uneori nu am rabdare decat pentru metafore. Si astazi nu mai vreau sa vi le explic. Astazi sunt egoista si ma iau eu pe mine imi brate si imi povestesc nostalgii si imi promit turnuri de fildes si nori cu care sa ma incalt si sa umblu prin lume. Va scriu pe un ton obosit, prafuit…

Nu mai vreau viata sociala. Nu-mi mai doresc sa plac tuturor si-mi doresc sa invat sa spun NU, sa invat sa refuz si sa nu ma tem sa-mi apar nebuniile. Ce e ciudat in faptul ca imbin cuvintele intr-o maniera prin care eu numai asa ma pot revarsa? E ciudat pentru ca voi nu intelegeti? Astazi dau divort de voi. Maine voi veni cu un inel la usa voastra si va voi cere sa veniti cu mine din nou la starea civila a sanatatii mintale. Dar astazi imi doresc partajul. Astazi imi doresc ca micile mele dereglari sa fie cu mine.

Azi las si licenta care si asa nu a fost decat pipaita. Las tot si ma duc sa ma plimb pe campiile mele verzi cu papadii galbene.

Ma simt batrana, ma simt asezata pe o terasa cu flori de musetel in fata. Ma simt trasa spre visele cu care am intrat in Bucuresti. Si ma vreau acolo, inapoi, acolo unde ploaia avea un miros verde amestecat cu albastru. Ma vreau acolo in punctul acela din care puteam admira casa aceea parasita in varf de deal. Si ma vreau acolo unde frunzele de cires erau pline de ploaie si sclipeau.

Si erau noptile acelea in care plangeam. In care aveam nevoie de o imbratisare, doar una. Am avut zile in care ma sfaramam pe Lipscani si ma acopeream cu petale de magnolii. Si au fost zilele acelea in care tu ma asteptai la metrou la zece noaptea in tricou galben. Si sa stii ca eram pregatita sa fiu cu tine chiar daca nu mi-ai fi promis fidelitatea. Si apoi mi-ai venit ca un puf de papadie si mi-ai spus ca nu mai pleci niciodata. Si eu te-am primit cu bratele pline de lalele.

Dar eu sunt atat de mult si sunt atat de batrana. Am praf pe ridurile fetei si flori salbatece crescute intre sani. Si nu mai am papadii in priviri, am doar o imagine cu o apa curgatoare. Si nu ma mai balacesc in tufe de iasomie, miros doar a lut amestecat de picioarele acelei tarancutei cu sani mari si obraji rumeni.

Si azi ma indepartez de lutul vostru, si ma despic incetisor. Si ma fac albastra si merg pe campul ala din spatele cimitirului. Voi privi pomii scrijeliti cu F+A si ma voi racori la izvorul acela. Si nu voi avea teama, azi ma acopar cu albastrele, ma deghizez intr-un tablou al lui Dali. Pentru ca tu stii ca sunt pe jumatate nebuna si de asta vrei sa fii aici langa mine, de asta nu vei pleca, pentru ca vrei sa calatoresti orb alaturi de mine. Si in tavan sunt ascunsi eroii, iar eu imi infing picioarele in gresia din hol si las sa-mi creasca portocale in loc de degetele mainii. Si-mi las sa apara curcubee in loc de cearcane dupa ce plang si te apoi ascund bine in aerul dintre firele mele de par. Si tu imi atingi corpul perfect cu florile acelea salbatice dintre sani cu iregularitatea irisului tau caprui.

Si la urma urmei e vorba doar de iubire. Si e vorba de vechea moarte si vechea iubire care intotdeauna vor ramane noi cand ne vor iesi in cale. Si e vorba ca eu te voi duce acolo, intr-un loc langa un rau si un cires inflorit si te voi lasa sa petreci intreaga noapte langa mine. Si iti voi spune ca nu am ce iubire sa iti dau, si tu-mi vei spune ca nu conteaza, ca esti amantul meu permanent. Si-ti voi aduce ceai parfumat tocmai din China si il vom varsa in rau si vom inmiresma lumea cu el. Si vom permite soarelui sa se reverse peste noi ca mierea si noi vom ramane acolo lipiti. Si te voi intampina la inceputul zorilor imbracata in frunze si zdente culese in urma Arhanghelilor ce luptau in zilele Apocalipsei. Si tu imi vei spune ca iubirea noastra e doar praful de pe bocancul unui revolutionar de la 1789. Iar eu iti voi spune ca tu erai cel care purta bocancul, ca erai prizonier si ca iti aduceam in cancera printre gratii paine si vin.

Si la urma urmei e vorba de drumurile mele. De uliti si sosele, de sandale si prune coapte cazute pe marginea drumului. Si intelege-ma, nu am avut niciodata un secret chiar daca nu se afla nimic dupa privirea mea si am propozitii care se opresc brusc, care nu se mai continua. Am doar o ureche care aude constant rasete spaniole si un picior care e coada de peste. In rest sunt eu pe dealul acela verde, dansand hora sfintei iubiri si lasandu-mi hainele la fiecare saritura pentru a aduna praful necesar intre sani ca florile salbatice sa creasca acolo libere, libere ca tine, amantul meu pentru totdeauna.

Despre campanie. Dar altfel.

Am ajuns si in punctul in care sa ma simt prost ca in calitate de aproape-absolvent al unei facultati de stiinte politice interesul meu pentru campania in decurs nu se transpune la nivelul unui post. Am rezerve in ce priveste acest fapt datorita imaginii pe care o am despre propriul meu blog: aceea de supapa de salvare atunci cand frustrarile, dorintele, avanturile literare, nedumeririle mele ma lovesc.

Astazi insa voi aborda un subiect care indirect are legatura cu campania pentru alegerile locale, si anume neacordarea atentiei domeniilor feminizate (invatamant, asistenta, etc) de catre femeile cu functii politice (sau care acced la asemenea functii).

Istoric vorbind femeile nu apar decat in ipostaza de sotie a regelui, de amanta seducatoare si uneori intriganta, dar nu de guvernant. Cele doua exemple care imi vin acum in minte, Elizabeta I a Angliei si Ecateria a II-a a Rusiei sunt exemple stralucite care ar fi trebuit sa dovedeasca pe deplin facultatile unei femei de a conduce. Din pacate cele doua au fost privite drept exceptii de la regula.

Astfel, femeile nu au modele la care sa se raporteze. Marii invatati precum Toma d’Aquino, John Locke, Jean-Jacque Rousseau, J.S. Mill, J. Schumpeter, Freud mai aproape de noi, au considerat ca femeile sunt incapabile de a se ocupa de sfera politico-sociala din pricina “apropierii sale de natura”. In conceptia lor (din pacate nu numai a lor) femeia este in mod natural supusa barbatului, un fel de extensie menita a procrea, a aduce calm si fericire barbatului care vine acasa obosit de treburile lui de conducere. Freud de exemplu era convins de faptul ca femeile nu au puterea de a se transcede naturii lor biologice si astfel ele se dovedesc incapabile sa participe in viata civila. Asta, tradus in maniera mea, inseamna ca femeia e o jucarie sexuala cu hormonii umblandu-i val vartej prin vagin, si din aceasta cauza ea nu se putea concentra asupra altui lucru, serios, nu isi poate asuma responsabilitati politice.

Astazi, gratie femeilor care in anii ‘60 – ‘70 au iesit in strada atragand asupra lor apelative nu prea dragute, interesul pentru problematica femeilor in domeniul politicului a crescut. Intai s-au afirmat ca teoreticiene in cadrul teoriilor politice si abia mai apoi drep activiste in partide politice.

In teoria feminista sunt mai multe traditii de abordare a subiectului femeia-in-politica. Pentru Romania am recunoscut abordarea concetrata pe participarea femeilor in activitatea politica traditionala. Aceasta prevede faptul ca femeile in politica se raliaza “curentului masculin”. Asta nu inseamna decat un singur lucru: femeia intra pe un teritoriu masculin, un teritoriu in care pentru a ramane trebuie sa se comporte ca un barbat. Astfel, o femeie intrata in politica trebuie sa renunte la emotiile sau sentimentele , toate aspectele care erau vizate a fi drept feminine, prin urmare slabe. Asta dupa parerea mea e ok, nu stiu daca mi-ar place sa vad la tv femei-politician smiorcaindu-se sau profitand de avantajele acestea sentimentaliste (cum i s-a intamplat lui Hilary cand a varsat lacrimi de crocodil in trailerul pentru campanie) sau sa le vad pe toate a la Elena Udea cu rochii roz pana sub fund afisand insemnele feminine imprimate de natura pe corpul lor. Problema mea e alta: femeile ajunse in functii politice se vor ocupa de domenii masculine. E absolut ingrijorator din punctul meu de vedere ca o femeie politician nu se implica vizibil, activ in lupta impotriva misoginismului, impotriva violentei in familie, ca nu isi disputa clar faptul ca e femeie, ci se ascunde dupa un discurs masculinizat pe teme de interes masculine.

Psihologic vorbind atitudinile lor sunt de inteles. Dar nu stiu daca asta are sens pentru mine. Am tot citit si m-am invartit cu programele de campanie ale doamnelor care vor sa acceada la functia de primarie. Am intrat pe pagina doamnei Theodora Bertzi. Dumneaei propune pe langa subiectele si promisiunile la ordinea zilei si anumite reglementari in ceea ce priveste educatia in sect. 3, proiecte care sa vizeze copiii, parintii si bunicii, cum precizeaza ea. Mi se pare o initiativa buna, daca intr-adevar s-ar lua anumite masuri pentru acele familii dezorganizate, familii monoparentale care in aproape 90% din cazuri singurul parinte e mama si pentru copiii acelor familii. E nevoie de educatie, e nevoie de asistenta sociala. Aceste lucruri nu sunt de interes pentru un barbat. Sa spunem ca aceasta putere de a empatiza, aceasta dorinta de a ajuta pe cei defavorizati e mai pregnanta femeilor, pentru nu-i asa, ele oricum sunt mai aproape de natura. Ceea ce incerc sa spun nu e faptul ca o femeie in functii politice trebuie sa se ocupe numai de partea sociala. Incerc sa spun ca inseamna evolutie ca cineva, femeie sau barbat sa se ocupe si de aceste lucruri.

Domeniul invatamantului, al educatiei, al sanatatii, al asistentei sociale sunt domenii care in cartile de specialitate apar ca apartinand femeilor. E nevoie ca cineva sa se aplece asupra lor cu mai multa atentie. Mi-ar place sa vad o candidata la primarie intr-o confruntare televizata cum apara si ofera solutii si in aceste probleme. Stim cu totii, si le traim, povestile despre traficul bucurestean, despre gropi, despre parcari. Stim si problemele din administratie. Stim si lipsa spatiilor verzi. Stim si problemele cu ApaNova. Stim. Dar oare nu stim ca sunt copii care nu-si permit accesul la educatie? Oare ne dam seama cat de mult cresc sansele ca acesti copii sa ajunga delincventi? Oare nu stim cati profesori fosilici primesc salarii prin licee si universitati fara sa le merite? Un primar daca isi mai doreste un mandat se apuca si repara cateva strazi. Nu stiu cati se pot lauda cu finantarea unor proiecte de asistenta sociala sau educatie pentru cetatenii lor.

Si nici macar nu stiu daca treaba asta trebuie sa o faca o femeie. Poate pur si simplu am asteptari mai mari de la ea, pentru ca ea STIE, asa cum si eu stiu. Nici macar nu-mi pasa ce si cat fura, nu cer candidatilor integritate morala, ci doar sprijinul ala civic si responsabilitatea de a face din urbea lui un lor mai curat si mai civilizat. Si sa nu mi se spuna ca nu sunt fonduri, ca sunt din plin. Proiecte si dorinta de munca nu sunt!

Mi-ar mai place sa se faca proiecte pentru consiliere in maternitati pentru toate acele femei care vor sa avorteze. Pentru ca nu e corect ca o femeie sa vina si sa plateasca si intr-o jumatate de ora sa fie “rezolvata”. Acea femeie ramane cu traume pe intreaga viata. E nevoie sa stie ce se intampla, e nevoie de un psiholog, nu numai de un ginecolog in aceste cazuri. Mi-ar place ca familiile cu copii in care violenta (nu e egala cu bataia neaparat) e la ordinea zilei sa fie uneori vizitate de un asistent, sa primeasca sfaturi si poate ajutor sa se reabiliteze. Poate ziceti ca asta nu trebuie sa fie in grija unui primar, nici nu ma intereseaza. Dar este in grija lui sa sprijine si sa incurajeze organizatiile si proiectele care se fac in aceste domenii. Problema e ca din aceste actiuni nu ies bani pentru propriile lor buzunare, asa cum ies din afacerile cu borduri!

Stiu ca trebuie asfaltate si gropile, dar insist sa cred ca mai trebuie sa asfaltam si alte aspecte din viata noastra. Bunul simt sau a fi un bun cetatean nu se invata pe o sosea fina ca-n palma.

victim of my own choices

Ally McBeal: Maybe I’ll share my life with somebody… maybe not. But the truth is, when I think back of my loneliest moments, there was usually somebody sitting there next to me.

Despre asta voi scrie astazi. Despre oameni care devin tristi si ocupati la 20 de ani. Despre independenta si fuga de copilareala. Bani, job, chirii, case, masini, alimente, cosmetice, carti, bani, bani, bani…iata ce ne intereseaza, iata dupa ce alergam. Nu mai alergam dupa fluturi, nu mai culegem flori sa ducem mamei, nu ne rupem spinarea sarind dupa cirese rozalii. Alergam sa avem bani. Si atat. Devenim consumeristi, simpli pioni economici. Si ne trezim obositi, tristi, deprimati, singuri. Ne tinem in viata prieteniile din liceu la telefon si pe chat pentru ca nu avem timp sa iesi la plimbari, iar firma devine familia adoptiva.

Poate am exagerat. Dar mi s-a intamplat sa ma simt ca in descrierea de mai sus. Eu am noroc ca sunt nebuna, o rotita mi-e stricata pe undeva. Am noroc ca imi canta cantce in cap si ma mai trezesc dansand pe strada. Am noroc ca aud cuvinte si am carnetelul meu (care-i sfant). Am noroc ca imi place sa merg cu nasul pe dus dupa miresme de flori. Am noroc ca il iubesc pe Almodovar si Medem. Am noroc ca visez pana imi pierd vederea. Am noroc ca nu cred in noroc.

Dar ma simt prinsa de lume. Ma simt goala de mine cand ceea ce nu-mi place ma acapareaza si nu vad scapare. Si mie nu-mi place sa muncesc. Nu ca as fi lenesa, ci pentru ca nu vreau sa traiesc doar pentru asa ceva. Vreau sa creez, vreau sa cant melc,melc codobelc si sa pictez peretii casei cu fiica mea. Vreau sa-mi iubesc iubitul cu tot aerul ce imi intra in plamani. Vreau sa cred in pitici si in zane si in noaptea de Sfantul Andrei cand ies strigoii. Si in loc de asta nu dorm noaptea din cauza job-ului, ma gandesc la licenta, la ipoteze de studiu si proiecte de cercetare. Sunt obosita, n-am chef sa vorbesc, ma indepartez de Iemi, renunt la Lynch pentru Naomi Wolf, renunt la mancare pentru cafea. Renunt la mine pentru viata.

Si nu mi se pare corect. Stiu ca cei mai fericiti oameni sunt cei care impaca si capra si varza, adica fac ceea ce le place. Dar si eu fac ce-mi place! Am satisfactii imense si jubilez si eu de fericire din aceasta cauza cate 24 de ore la rand de parca m-a trasnit becul ala rosu si imaginar de pe nas. Sunt pasionata de studiile ce le citesc, ma arunc spre ele ca o insetata. Problema mea e ca nu vreau sa ma opresc nicaieri. Nu vreau sa ma stabilizez in nici un job. Nu vreau sa cercetez o viata acelasi domeniu. Ma plictisesc repede si ma deprim un-doi de parca ar veni prapadul. Cred ca asta se cheama superficialitate. Dar voi stiti ca nu vreau sa ma vindec de asta? Stiti ca imi place asa cum sunt? Stiti ca imi place sa ma plang de porcariile in care intru? E amuzant sa fiu drama queen. Si n-as suporta sa fie totul lin si roz bonbon. I like being a mess. It’s who I am. Si pentru nimic in lume n-as dori sa incetez a mai cadea pe scari sau a intra in pereti!

Si totusi e trist. Pentru ca nu voi putea sa fiu asa la infinit. O data si o data tot imi voi prinde urechile pe undeva. Si atuncea ma voi automutila cu o carioca mov in jurnal. Si nu stiu…Dar e trist sa vezi oameni tristi. E trist sa ii vezi cum dupa job devin Mr. Hyde. Si-mi vine sa ma iau la palme si sa va iau si pe voi si sa invatam impreuna care e esenta noastra. Ca o tigara fumata pe iarba cu un prieten si vorbind despre vise si baloane colorate va ramane o amintire fixata in ADN. Ca un zambet te face sa uiti ca ai picioare. Ca un sarut iti aduce un izvor in care sa te reversi. Ca o papadie poate face o primavara. Ca bocetul dupa o despartire pe umarul prietenei e terapie curata. Ca o cafea tare si o melodie draguta iti aduc 24 de ore de implinire.

Eu una imi voi pune piedica in viata. Prefer sa cad in bot decat sa merg lin pe troniteta prin viata. Si daca viata e o scara, apoi chiar ca-s binecuvantata! Eu cad mereu pe scari, iar ridicatul mi-e insotit de obraji rosii si ras isteric si o amintire de inveselit pe cei dragi. Momentan sunt bine cocotata pe trotineta, ba ca mi-s lipita si cu super-glue. Dar va veni ziua aia mare cand m-oi dezlipi si-oi suferi cat 27 de elefanti care nu-s mai gasesc cimitirul. In acea zi ma voi plimba 8 ore fara scop si voi ciocani la usa prietenilor sa le duc o turta dulce si sa le spun cat de dragi imi sunt si cat ii iubesc. Pentru ca niciodata nu vei fi singur in singuratatea ta, pentru ca duritatea cimentului de sub fund cand pici te va duce la o cafenea sa strangi o mana familiara.

post placid ca ziua de azi!

Cine spune ca lucrul de acasa e o binecuvantare? Toti din jurul meu spun ca e mai comod sa stai acasa, in fata laptopului sa iti rezolvi deadline-urile. La urma urmei ce poate fi atat de dificil de facut? Nu trebuie sa mergi prin ploaie, nu trebuie sa te dichisesti pentru a fi draguta la birou, nu depui nici un efort. Ei bine, toti spun aceasta mai putin cei care lucreaza de acasa. Iar eu sunt una dintre ei.

E total gresit sa se creada ca a sta acasa si a tasta la laptop si a-ti bate capul la tine in pat asupra problemei X e simplu, facil si relaxant. Va spun eu: e dificil ca naiba! Am doua sute de miliarde de tentatii: mi-e foame, mi-e sete, vreau cafea, citesc mult mai multa presa, caut si descopar noi muzicieni, mi-e dor de iemi, mai intra un amic pe mess, mai meditez ca oaia printre taste..si lista poate continua. Nu am taria de a ma rupe de ce ma inconjoara si se pare ca pierd din ce in ce mai mult timp cu noul meu job convenabil de acasa…Plus ca domeniul e total nou pentru mine si nu am inca siguranta conceptelor. Inca ma clatin si invat din mers cat pot de mult. Oricum am rezultate foarte bune si incep sa primesc reactii pozitive, ceea ce nu poate decat sa ma incante. Dar pentru a fi avut rezultatele alea au fost necesare cateva deadline-uri precise care sa ma bage in sperieti si sa ma oblige sa imi fac din degete titirez pe tastatura.

Logica modalitatii mele de lucru e in felul urmator: ma trezesc de dimineata si ma asez sa lucrez. Intotdeauna jur ca termin pana la 12 dupa-amiaza ce am de lucru ca apoi sa ma apuc de licenta. Nu termin la 12, ba ca tine pana pe la 22 noaptea. Si NU fac nimic, dar nimic. Insa, pentru ca in mintea mea e setat: azi lucrezi nu ma ating de nimic ce inseamna licenta, am sa fiu eficienta! ma trezesc la sfarsitul zilei si cu lucru mai mult pentru a doua zi si cu nema pagini scrise la licenta. Problema e nu ca nu imi fac treaba si ca nu muncesc pe branci, ci faptul ca nu ma pot focusa prea mult timp asupra unei probleme, mai ales daca sunt si acasa. Pierd timp, pierd enorm de mult timp si n-ar fi bai daca as avea numai job-ul. Dar abia incepe sesiunea si am si licenta aia de scris. Si sincer incep sa ma panichez si sa ma stresez de atata lene si nesimtire ce am in mine! Cred ca sunt o neserioasa. Cu toate ca ma bazez ca toti studentii sa fac totul in ultima clipa si tot atunci sa ma trasneasca inspiratia divina…Sunt debusolata si trista…Asa ca merit un episod din Ally McBeal, nu?????????

Dorinta

– Mi-am amintit de moarte, de Iad…Ti-ai amintit vreodata Iadul? E ingrozitor. Am avut o clipa revelatia caderii in pacat, fascinatia lui…Pentru ca exista o fascinatie a raului, a pacatului…, si se intoarse cu tigara fumata pe jumatate spre mine si ma privi adanc in ochi. Numai ca la mine fascinatia nu porneste din acel instinct de a atinge ceea ce mi-e interzis, continua ea plimbandu-se prin camera si zambind cu buzele ei rosii. Nu, la mine fascinatia porneste din prea mult Bine, din prea multa Iubire… si se intoarse brusc pe calcaiul stang si porni cu pasi apasati spre mine. Se apleca si imi stranse barbia cu mana dreapta. Ma privi in ochi adanc. Nu clipise. Ma privea pana in fundul craniului, pana in albul sufletului. Chipul nu ii tresarise. Parea de marmura. Nimic nu se clintea din fiinta asta, nici macar un fir de par in bataia vantului. De nepatruns, carne de nepatruns era. Trase un fum din tiagra ce statea intre degetele mainii stangi, imi suflase fumul in fata si rase cu zgomot, rase nervos. O priveam si nu clipeam. Trageam aer in piept, respirand fumul din tigara ei, simtindu-i pe limba gustul de femeie implinita, de femeie mandra cu pantofi cu toc inalt si buze rosii.

-Uneori nu stiu ce e Binele, si atunci ma arunc singura in pacat sperand ca imi voi frange cateva pene din aripile cu care zbor angelic spre Rai. Sper sa mi le frang, sa ma doara, sa ma darame, sa ma zguduie, sa ma infricoseze… Rase din nou; eu am tresarit. Vocea i se schimba, iar eu eram singurul martor al acesti schimbari. Se plimba aruncandu-mi din cand in cand cate o privire prin firele de fum ce i se ridicau dintre buzele rosii. Ai vazut vreodata un avion prabusindu-se? I-ai vazut chinul, chinul sau de lucru metalic, creat, fara suflet, dar care totusi se zbate sa ramana in vazduh?…Asa sunt eu in timp ce cad in pacat…doar asa imi pot reveni si pot simti pe Dumnezeu, iubirea, fericirea, lacrimile…Doar asa te pot iubi… Si se aseza pe marginea patului. Eu ramasem incremenita in catifeaua fotoliului. Ma uitam la femeia asta, imbracata in cea mai stramta si mai eleganta rochie de matase neagra pe care am vazut-o vreodata, cu picioarele ei lungi, lungi prinse de pantofii cu tocurile cele mai inalte, cu buzele ei rosii si ochii conturati cu tus negru si imi ziceam ca m-as putea uita la ea clipe infinite. Intr-un timp am observat ca ea ma privea. Fata ii era grava, nu zambea. Parea sculptata in granit. Muschii nu ii tresareau, nu clipea. Emana putere. Parea magnifica, parea Hera incoronata si asezata pe varful Olimpului asa cum statea ea acum, cuminte , cu mana stanga sprijinindu-i corpul lasat lejer intr-o parte. Parca venea din alt loc, din alta lume. Apoi parca deschideam ochii mai tare si vedeam in ea femeia secolului XXI, femeia boss, femeia nascuta sa conduca companii internationale, sa tipe si sa dea ordine si toata lumea sa i se aseze la picioare. Ochii incepura sa ii sclipeasca. Isi crapa buzele, incerca sa spuna ceva, dar vocea nu o ascultase. Mirarea si spaima si bataile inimii mele cresteau. Ma cuprinse un tremur ciudat si eram invaluita de o caldura interioara care venea dinspre rujul cel rosu de pe buzele ei.

-Simt ca am sa cad in pacatul cel mai grav si in intunericul si tartarul Iadulul impinsa de iubirea ce ti-o port… si porni incetisor spre fotoliul de catifea rosie in care simteam ca ma topesc. Venea inspre mine cu miscari de felina, iar eu credeam ca ma voi dezintegra si ma voi face una cu aerul ce-l expirau plamanii sai. Venea, se apropia, iar eu nu puteam face nimic, nu o puteam opri, nu ma puteam opri. Distanta se micsora, iar noi ne apropiam ca doi magneti: un + si un -. Ea facea pasii insa eu eram cea care simteam ca se apropie de trupul ei. Deja ii simteam respiratia si in dinti tineam rujul ei rosu aprins si mainile imi erau crucificate in parul ei perfect aranjat. Am inghitit in sec si mi-am fortat urechile sa iasa din lumea de soapte ce mi se formase pana si in retina si sa o privesc , sa privesc spectacolul ce mi-l oferea. Se asezase in genunchi in fata mea. Ma temeam pentru ciorapii ei atat de fini si pentru genunchii ei gingasi. Ea insa imi imbratisa picioarele si vorbea soptit.

-Sa stii ca iubirea iti poate deschide cu usurinta portile Iadului…Eu insa nu am sa regret aceasta cadere, pentru ca nimic nu e mai frumos ca suferinta din iubire. Si ma privi cu cei mai inocenti ochi, cu cea mai suava infatisare ca si cum femeia devenise intr-o clipa copil, ca si cum puterea si maretia si mandria se retrag ingenuncheate in fata cuvintelor de iubire. Nu vorbesc de acea suferinta patetica pamanteasca. Nu, eu merg mai departe, merg in Rai si in Iad…Si te voi iubi chiar de Iadul ma va ingloba si ma va digera ca pe un mar! Nu voi regreta!…Nu voi regreta… Si isi ascunse fata in poala mea si simteam cum imi respira pielea si cum incearca sa se imbibe cu mirosul trupului meu. In nari ii aveam parfumul si ii vedeam gatul miscandu-se in cel mai lasciv ritm si inima se trezise in mine si ca un vultur atras de cadavru imi infipsem mana in parul ei si i-l stransem in pumn. Ea gemu incetisor , iar perspectiva de a poseda femeia asta desprinsa din pozele cu dive blonde si trupul asta infasurat strans in matase neagra imi incetosa mintea si mi-am lasat trupul invadat de placerea, intuita doar, a atingerii pielii ei. Ma lasasem usor din fotoliu si stateam amandoua in genunchi cu palmele incadrandu-ne fetele si zambindu-ne. Am inchis ochii si mi-am lasat buzele atinse de rosu si cea mai placuta caldura m-a invaluit. Incet ma trase pe podea, iar mainile mele ii cautau umerii si rochia pe care o doream scoasa. Ii simteam sanii apasandu- i pe ai mei si tremuram ca o copila , tremuram si o doream si mai mult cand ii simteam respiratia intretaiata cum imi atingea gatul. Isi ridica privirea si ma privi in ochi sarutandu-ma cu aer, cu carne, sange, iar ochii nostri faceau dragoste in cel mai luminos mod cu putinta.

-Nu vei avea de ales, vei accepta fara sa vrei sa ma impingi in intuneric, trebuie! sopti ea in timp ce-si aseza unduindu-se trupul intre picioarele mele. Asa trebuie sa fie, e singura mea dorinta…Dorinta pacatului insamantat de cea mai pura iubire… M-am lasat purtata de bratele-i subtiri si, incolacita de picioarele ei lungi mi-am dorit ca intunericul etern sa arate ca rujul ei sters de coapsa mea…

Tuesday October 24, 2006 – 10:28pm (EEST)

Moartea Siervei Maria de Todos Los Angelos*

Fereastra se sparse cu zgomot si fluturii albastri au navalit in camera, acoperind-o, infasurand-o in praf albastru si cuvintele incepura sa ii tasneasca pe buze cu viteza luminii rosii ce ii curgea din creier in inima si din inima in talpi. Si totul se invartea si lumea era toata un praf albastru stralucitor si camera era rotunda si nu mai distingea tavanul de pat si patul de mana ei dreapta si obiectele zburau si ea zbura odata cu ele si zgomotul sticlei sparte ii persista in urechi si irisul ochilor o data negri au devenit albastri ca oceanul Tahuantinsuyu , oceanul visurilor ei, oceanul zeilor. Aripile lor o loveau si fata ii devenise albastra si simtea praful cum ii intra pe nari, cum ii patrunde in sange cum devine o fiinta cu totul nou, plina de aceasta culoare vie, azurie, cum cuvintele se puteau atinge si cum aruncate aerului ele se materializau in litere mari din praf de fluture, cum aceste lietere prindeau aripi si zburau spre fereastra sparta si cum se lipeau de alti oameni si cum spargeau ferestrele celor ce dormeau linistiti in acest miez de noapte fantastic. Si ea dadea din brate, si le deschidea larg primind stolul de flururi si lovindu-i apoi cu furie salbatica. Radea si auzea ecoul vocii sale dincolo de fereastra pe care entuziasmul zburatorilor albastri o sparsesera. Parul ei negru se colora si crestea dinspre varfuri spre radacini, si, cand totul se terminase si fluturii parasisera camera obositi si cu aripile sfasiate si sangerande ea ramase singura si albastra in fata oglinzii.

Stia acum ca putea atinge cu degetele orice ii iesea in cale pentru a scrie pe acel ceva romanul vietii ei. Stia asta si stia ca El e dincolo de peretii astia si ca doar astepta cartea vietii ei pentru a o intalni. Ea stia ca el astepata o ploaie pe care o visase intr-o dimineata. Barbatul pe care il va auzi spunand “Pana la urma a plouat ploaia care imi place mie” va fi el. Sierva Maria de Todos Los Angeles isi atinse parul albastru si lung pana dincolo de brau si incepu sa muste cu dezgust intai, si apoi din ce in ce mai infometata din el . Stia ca atunci cand nu va gasi cuvantul potrivit nu va trebui decat sa manance si sa suga substanta din parul ei cel albastru care ii reinvia din ce in ce mai stralucitor la fel ca o pasare phoenix a oceanelor.

Isi lua creionul si porni pe strazi iesind din camera pe fereastra sparta de fluturi. Incepu sa isi scrie cartea cu cuvinte formate din aer si din respiratie pe intinsul cerului negru si instelat, cand se opri brusc simtind mirosul pamantului uscat de seceta ce nu parasise insula de 7 ani. Stia ca el isi astepta ploaia, asa ca impinsa de o iubire cum numai nebunii pot atinge, Sierva Maria de Todos Los Angeles se tranti la pamant si isi scrijeli cu creionul venele mainii stangi udand pamantul cu sangele ei pentru a simti pentru o clipa mirosul humei de dupa ploaie, ploaia mult asteptata de el. Isi manji cu pamantul inmuiat de sange trupul ei albastru si porni mai departe : cu mana dreapta scriindu-si cartea pe cer si cu mana stanga mancand un bulgare din pamantul inrosit si sarat. Seceta o usca si aburii cerului ce ii dorea in nari nu apareau. Ploaia era departe si la fel si el. Isi infipse creionul in vena deschisa si cu sange scrise pe cer Sa fie ploaie , insa ploaia nu se grabea sa se iveasca. Atunci isi spuse ca trebuie mai mult sange, atat de mult sa curga incat sa faca norii sa apara si sa planga de mila ei cu apa sarata si sa ii umple venele la loc. Trebuia sa se dea pamantului pentru a-l avea, trebuia sa-si fie victima ci calau pentru a chema jumatatea, pentru a intregi iubirea. Pentru ca Sierva Maria de Todos Los Angeles stia ca iubirea e precum oceanul Tahuantinsuyu: nu poate deveni deplina decat in momentul in care a inghitit totul in cale, pana si pamantul, pana si trupurile. Isi plimba trupul albastru si mana sangeranda udand pamanul in urma asteptarii implinirii iubirii sale. Semana sange in pamant pentru a culege iubire, plangand lacrimi albastre-cristalin si sangerand rosu rubiniu. Sierva Maria de Todos Los Angeles mergea pe pamantul crapat si insetat, si viata i se scurgea in el recladind conducta primordiala a jertfei si a inimii daruita in pocal zeului mortii Ahpuch. Stia ca se sfarsea de aceea, cu ultimele forte mazgalea in nestire cerul si aerul cu praf albastru de aripi de fluturi. Un fluture cu aripile zdrentuite ii asezase pe buze un zambet, milostivindu-se de chinul si incapatanarea ei de a cauta intregirea unui sentiment inuman si infinit. Cel putin acum oamenii ce ii vor intalni trupul neinsufletit vor crede ca a murit fericita.

A doua zi Sierva Maria de Todos Los Angeles a fost gasita moarta, cu parul si pielea albe ca zapada ce nu o vazuse niciodata si cu venele mainii stangi desfacute. Numai ca, spre mirarea trecatorilor si a autoritatilor, din vene nu ii curgea sange, ci apa sarata din oceanul cu miros divin, Tahuantinsuyu . Intreg orasul se umplu de acest parfum ivit din trupul ei neinsufletit, iar aerul tot deveni albastru azuriu, incat parea ca oceanul s-a ridicat deasupra micii insule si a inlocuit cerul , iar oamenii sunt pesti si respira apa. Apoi, dintr-o data, fluturi mii, toti cu aripi uscate si innegrite, au aparut tragand dupa ei nori plini cu ploaie. Atunci, din spatele multimii de curiosi, un barbat rosti “Pana la urma va plouat ploaia care imi place mie”, si trecu mai departe zambind si umplandu-si pieptul cu aer albastru. Multi ar fi jurat ca in acel moment chipul Siervei Maria de Todos Los Angeles a luat pentru o clipa culoarea oceanului Tahuantinsuyu si ca si-a luminat fata cu cel mai frumos zambet vazut vreodata de un muritor. Din cer incepura a cadea picuri care adunau in calea lor praful cel albastru si sclipitor, imbracand intreaga insula in culoarea de doliu al Siervei Maria de Todos Los Angeles, in timp ce miile de fluturi cu aripile sfaramate pornira pe urmele barbatului fericit ca ploua ploaia lui, recapatandu-si cu cat se apropiau de el acel albastru puternic cu care sparsesera fereastra ei cu o seara inainte. Din spatele ploii, zambetul ucis de prea multa dragoste al Siervei Maria de Todos Los Angeles se ridica deasupra insulei Collasuyu.

*numele Sierva Maria de Todos Los Angeles este preluat din cartea lui G.Marquez “Despre dragoste si alti demoni”

Monday October 16, 2006 – 11:49pm (EEST)

a fost un post necesar. cartea a fost citita cu cativa ani inainte, iar ceea ce e scris, nu are legatura cu ea. pur si simplu m-am lasat dusa de fascinatia numelui…e un post drag mie tare de tot.

Tacerile cuvintelor

Il auzi ridicandu-se din pat. Ea stranse pleoapele ramanand cu ochii inchisi, prefacandu-se ca doarme. Auzi apa curgand la baie si pe el spalandu-se pe dinti. Apoi pasii lui coborand scarile, si zgomotul dulapului din bucatarie deschizandu-se si inchizandu-se; si focul aragazului si apa clocotind, pregatita pentru cafea. Il auzi intorcandu-se in camera si tragand camasa pe el. A auzit si cei sapte nasturi incheindu-se si fermoarul pantalonilor tragandu-se. Il simti apoi apropiindu-se cu pasi calmi de ea, ii simti rasuflarea si sarutul dat cu dragoste pe frunte. Auzi apoi cheile, si usa, pac!

Deschise ochii mari. Se ridica calma si dreapta si isi stranse cu mainile cordonul capotului de matase alba. Se indrepta spre birou si isi deschise laptopul. Ciufulita si cu ochii mari isi facu o cafea neagra si si-o aduse la birou. Era miercuri, ziua libera a servitoarei. Avea pachetul de tigari alaturi si colile albe si ecranul pregatit. Era agitata si pieptul i se ridica gafait sub camasa de noapte subtire. Se stranse pe scaunul biroului si privi in gol pixelii. Lua o gura de cafea. Privi. Era liniste. Casa cumparata de el pentru a-i aduce ei linistea si fericirea. Zambi trist. Un nod i se puse in gat. Aprinse o tigara. Trase cu nesat un fum. Clipi. Ceasornicul ticaia. Era un ceas mare din lemn de mahon, cu pendul. Se misca regulat, prea regulat gandea ea. Voia la toaleta, insa ramase nemiscata. Isi punea astfel corpul in astepare sub presiunea unei nevoii fizice. Tremura si incepu sa bata din picior nervoasa. Miscarile cu care isi ducea tigara la buze se precipitau si erau din ce in ce mai neindemanatice. Intr-un sfarsit, isi stinse cu o miscare aproape brutala tigara fumata pana la jumatate de coltul biroului. Tigara cazu pe covor, iar privirea ei urmarea aceasta cadere din nou si din nou si din nou cu o precizie demna de un ceasornicar. Retina ei retinuse exact traiectoria urmata de tigara. Zambi si incruntandu-si fruntea si isi izbi degetele de tastatura :“-Copacul a cazut la pamant in urma furtunii, spuse doamna Albescu.” Mai lua o gura de cafea, iar presiunea din pantec o facea sa tremure si sa bata din ce in ce mai nervos din picior.Isi mai aprinse o tigara. Cauta fraza de inceput. Izbi cu palma in tastatura laptopului si arunca tigara inca aprinsa in scrumuiera. Se ridica si incepuse sa se plimbe prin camera. Cauta, cauta….e acolo…sunt acolo cuvintele..Le simti, spune-le…hai…Cauta!…cauta…”a fost o furtuna cumplita”, ah, nu! e prostesc. Nu, nu e bine! Nu ma face sa vreau sa merg mai departe…nu curge…Camera devenise dintr-o data imensa , iar pasii ei deveneau parca din ce in ce mai mici si peretii cresteau pe masura agiatiei sale.Privi cu spaima in jur si se napusti spre ceasca de cafea. O lua in maini si mirosi aburii inca calzi simtind in nari cofeina. Zambi cu nervozitate, fortat. Gandurile nu i se adunau. Copacul, e esential sa incep cu imaginea copacului cazut…E esential sa simt sangele din venele doamnei Albescu…Si abia apoi ii voi putea da viata…Ea e vie, o simt..ah, cuvintele…Mai aprinse o tigara. Nu mai suport zidurile astea. Casa asta… Ce caut eu aici?…Capul ii vajaia. Nu-mi gasesc cuvintele aici, cuvintele sunt unde viata este, nu aici unde e linistea asta de ciment! Da…sa plec…Sa plec, sa iau trenul si sa plec la oras. Agiatia, da, numai agitatia inseamna viata si numai acolo as putea gasi fraza si cuvintele care sa ii urmeze! Se entuziasma si isi termina pe nerasuflate tigara. Se napusti spre hol sa-si ia haina, dar se bloca la mijlocul drumului.Dar unde sunt banii?…In mod sigur i-a ascuns, nu ma mai lasa sa fac nimic.Nu am voie! Si izbucni intr-un ras isteric si sfasietor. Doctorii mi-au recomandat liniste…Da, iar el ma obliga sa indeplinsesc porunca lor!…Prostul! Prostul!…Cazu moale si incepu sa izbeasca cu pumnii in pardoseala Prostul! Prostule! De ce ma iubesti atat?De ce asa?!…Totul incepu sa se invarta in jur si se simti ametita si sfarsita. Se ridica in picioare si se indrepta spre balcon. Se napusti spre balustrada si tipa Imi faci rau cu iubirea ta! Ma sufoci! Ma omori! …si se lasa in genunchi plangand, cu mainile rastignite de marmura alba a balconului. Stia ca nimeni nu o poate auzi. Erau izolati in casa asta construita pe varful dealului.In jur padure, padure cat vezi cu ochii. …ma omori…ma omori…ingana incet, din ce in ce mai incet, uncantec de leagan aproape. Stand cu capul plecat si prins intre mainile ei intinse semana cu o Magadalena cazuta in extaz, o femeie pierduta in o lume prea ordonata, prea calculata, o lume pe care nu o putea invinge decat prin sustragere. Lasa mainile sa ii cada pa langa corp si se stranse langa marmura rece, cuprinzandu-si genunchii cu mainile. Plangea tacut, numarand cu privirea umbrele funzelor de nuc ce se miscau pe suprafata alba a balconului. Intr-un tarziu se linisti. Se prinse cu mana stanga de balustrada si se ridica incet. Porni dreapta spre camera, dar era franta, iar capul si-l simtea greu. Se aseza usor pe scaunul biroului si privi nemiscata ecranul alb. Ramase asa pana se intoarse el.

(va urma)

nu a mai urmat.cred ca aveam eu ceva in cap la acel moment, insa acum nu mai am si mi se pare si o idee proasta. dovada ca nici macar n-am retinut-o in timp.

Wednesday October 11, 2006 – 12:35am (EEST)

Viata din inauntru

Se intoarse tacuta acasa. Stia ca in cateva clipe el va veni in urma ei. Ii va zambi, poate, si o va lua in brate sa o sarute. Isi va arunca servieta pe masa din bucatarie si se va aseza pe scaun sa-i povesteasca cum i-a fost ziua. O va intreba daca a gatit ceva sau vor comanda o pizza. Stia tot ce va urma. Il stia atat de bine. Ii stia ambitiile si visele si ii stia teama. Ea se cutremura. Nu ii putea face asta. El era fericit, iar ea isi dorea sa plece. Departe. Nu o putea face insa. Era legata de el, nu il putea lasa. Prea legata…

Isi scoase usor sacoul si isi arunca pantofii care au facut zgomot pe parchet. Ea tresarise. Se simtea grea si vinovata. Ii venea sa planga. Se indreapta spre baie si se incuie inauntru. Dadu drumul apei fierbiniti sa umple cada. Isi lasa rand pe rand hainele si intra in apa . Inchise ochii si se relaxa. Isi propuse sa ramana cat mai mult timp in baie. Auzi cheia rasucindu-se in usa. Apoi usa deschizandu-se. Ii auzi servieta trantita pe masa din bucatarie si fosnetul sacoului ce se dezlipea de trupul lui. “Tia?” Ea stranse ochii. Isi tinu respiratia. Realiza ca o frige corpul. Apa devene din ce in ce mai fierbinte, gandi. “Esti in baie?” Il auzea vorbind de dincolo de usa si isi spuse ca trebuie sa ii raspunda. Isi forta gura sa o asculte. Insa nici un sunet nu ii iesi. “Sa comand o pizza? Ca nu mai avem nimic in frigider”. Inima i se stranse. Il stia atat de bine! Cum sa ii faca asta? “Tia, esti bine?…” Totul devenise fierbinte. Aburii o sufocau. Apa incepu sa curga cascade din cada si sa se reverse pe gresie. “Tia?! Ce se intampla? Tia!”..Ea respira adanc si se ridica privind printre aburi usa a carei clanta era puternic lovita de mana lui. “Nimic, dragule. Nimic. Fac o baie. Nu te-am auzit din pricina apei.”, isi auzi vocea. Se mira de puterea aceea nevazuta care o ajuta sa raspunda cu atata naturalete. Se apleca si inchise apa. Lua prosopul si isi sterse trupul ud si fierbinte. Isi infasura tandru pantecul cu bratele. “Te iubesc. Eu te iubesc.” sopti si, infasurandu-se in halat iesi. “Esti bine?” o intreba el stangand-o la piept “Esti cam palida.” Ea zambi. “Nu am nimic, e de la apa fierbinte, cred.”

El adormi repede. Ea ramase in bratele lui si ii asculta respiratia. Arata atat de linistit si fara griji, isi spuse. Stia insa de acum ce avea de facut. Il iubea mult, prea mult poate, dar orele erau deja prea scurte pentru el ca ea sa i le consume cu acest sentiment care incepea sa i se concretizeze in pantec, cu acest sentiment care avea deja o inima formata. Stia ce are de facut. Stia ca ii va fi greu, dar avea unde sa plece: departe de iubirea lui. Plangea tacut si isi mangaie cu mana stanga pantecul. Va alege pe cel in care se va reuni totul. Va alege ceea ce prinde viata in ea, va alege sa ii pastreze astfel pentru totdeauna iubirea si privirea. El nu ar intelege si nu ar iubi ceea ce urma sa se nasca. Nu il dorea. Cel mai bine era sa plece. Isi repeta intr-una acest lucru si stangea din pleoape ca si cum din intunericul camerei ar fi venit amenintarea. Se desprinse usor de pieptul lui si se ridica la marginea patului. Statea imbratisata in propriile-i brate. “Pentru tine fac asta, sa tii minte” , sopti ea nenascutului. Se ridica, il saruta pe frunte si iesi pe varfuri din camera. Inchise usa plangand. Viata incepea sa prinda aripi in fiinta ei.

Thursday October 5, 2006 – 08:56pm (EEST)

nedumeriri personale…

Mdea, asta e post de 2 bani. Recunosc, dar nu puteam sa tac! Scarlett Johansson canta si canta PROST. Si s-a apucat de cantat si Agyness Deyn, dar asta macar suna mai bine. Auditie placuta. Repet, asta e cel mai prost post pe care l-am scris vreodata.

si