la prezent

Nu pot vorbi la trecut de Stefan. Ma incearca sentimente si emotii diferite. Azi l-am vazut. Era palid si cu mai putine kilograme. Imi vin in minte diferite amintiri. Unele ma amuza, si ma trezesc spunandu-mi cat de simpatic e. Parca e ciudat, sa merg la Botosani si sa nu-l sunam sa-l intrebam daca nu vine si el cu noi acasa…Asta in conditiile in care merg special pentru el in acel orasel.

Azi m-am rupt in mii de bucati. Nu pot suporta ideea ca nu e. Nu pot sa ma gandesc ca de Stefan vom vorbi doar la trecut si cu zambete amare. E idiot de dureros…Imi amintesc si acum, cum aveam 15 ani cand l-am cunoscut. Pe el si pe Emi. Fusesem cu Petra la Laurian pentru nu-stiu-ce activitati de debate-ing. Ei doi erau mai mari ca mine si ii apreciam mult. Stefan era implicat in organizatii si mi se parea un baiat extrem de inteligent si activ. Dupa cativa ani ne-am regasit in Bucuresti si ne-am legat mai mult, iar primele impresii mi-au fost confirmate. Doar ca nu mai stiu daca i-am povestit vreodata ce impresie mi-a lasat atunci…nu stiu daca i-am spus in timpul asta scurt ca e maestrul meu in materie de negociere…

…zambesc amar. Ma simt lipsita de puterea de a nu-l include in prezent…

ps: nu stiu de ce, imi vine sa ii multumesc Aurei pentru maniera ei umana de a vorbi despre Stefan. M-a tulburat mult…

death is inlove with us

Moartea mi-a devenit apropiata zilele astea. Acum stiu singur ca doar pe ea ma pot baza sa nu uite sa mai treaca si pe la mine, din cand in cand…

Angie

…despre Changeling si familie. Superba.

http://www.msnbc.msn.com/id/21134540/vp/27213692#27213692

Johnny, Johnny, Johnny…

Acorduri simple, o chitara si o voce. Mi-as fi dorit sa fi fost ale mele. As fi vrut sa-ti cant o balada dragul meu Johnny, balada asta. As fugi cu tine in lume si ti-as da jumatate de ou Kinder. As purta camasi si flori in par si as dormi in cort cu tine. Ti-as repeta numele pana i-as pierde sensul.

new sherlock

robert

Fara depresii sau deadlineuri in plus sau in minus. Azi ma bucur de noile fotografii aparute cu Robert Downey Jr as Sherlock Holmes. Pe Watson il va jucat Jude Law, iar regia e semnata Guy Ritchie. Superbissim!!! Abia astept filmul!

ps: am dileme. daca ar fi sa ales intre noile fotografii cu robert si noua/unica fotografie cu angie…nu cred ca as sti ce sa aleg. Fotografia cu ea e facuta de Mr. Jolie Pitt si a aparut vineri. Revista va iesi pe piata pe 21 oct. Cat despre pasiunea mea pentru Hollywood, ei bine, uneori imi place ca nu mi-am pierdut inflacararea adolescentina vis-a-vis de actorii preferati. Uneori is chiar copila, recunosc.

angie

suc de mere

Cu suc home-made de mere la pat si cu Gin Wigmore in urechi pot spune ca toamna a venit. Strugurii se usuca la colturile caselor vechi si eu imi amintesc de o primavara in care ma plimbam cu AiaMica pe Mantuleasa si strada Zborului. Nu am avut viata ca Paulo Coelho, nu am trairi destule pentru a scrie un Orbitor. N-am avut bunavointa de a-mi lua bilet la Umbre de lumina. Si ma trezesc dimineata ca viata trece in galop pe langa mine ca o rata cracanata si speriata, fugarita de varga unei fetite de trei ani. Nu mai inteleg nimic din zile, nu mai inteleg nimic din mine. Ca si cum as fi nisip si degete in acelasi timp, ca si cum m-as pierde eu pe mine cu fiece secunda. Ma simt anihilata, ma simt blocata si stoarsa. Ma simt ca o bucata de mar intr-un storcator. Va ramane doar coaja, doar pulpa nefolositoare din mine.

Goana dupa capuri aurii, goana dupa supravietuire. Si stiu cum merge politica lumii. O intuiesc din turnul meu de fildes. Si stiu care e cursul normal al vietii mele. Stiu tot. Vad ziare, vad stiri. Aud oameni. Insa nu ma vad pe mine toata, imi vad doar fata, niciodata spatele. Si hop-hop si ha-ha, si iaca-ta-ma rostogol peste tot ce inseamna valori. Valorile voastre, nu ale mele. Si aici exista o diferenta. Asa cum becul rosu din urechea stanga e diferit de becurile voastre rosii din urechile vostre stangi. Asa cum ochii mei de ciocolata nu seamana cu ai vostri. La voi in sange poate curge sange, la mine curge cafea. Si sper ca in curand sa curga si rugaciuni, impletindu-se duios cu cofeina in drumul spre inima, in drumul spre neuroni. Si la urma urmei, singura diferenta notabila dintre noi e faptul ca ghiozdanul meu mov din clasa I nu seamana cu ghiozdanul vostru de atunci. Uite asa, pur si simplu la mine celulele merg in sens invers si ceasul tace zdrobit sub Istoria literaturii romane.

Uite asa, stau eu in toamna, azi seara de duminica, cu suc de mere in papile gustative, cu pietre in buzunar si incerc sa numar frunzele galbene din Cismigiu. Si-mi inchipui cum ar fi viata mea daca as avea buzele Angelinei sau umbrela lui Mary Poppins. Si se zice ca Veronica e filmul care ma umple de nostalgie, ca lumea se invarte in jurul propriei axe, ca a fost o saptamana grea pentru economie. Se mai zice ca am o viata inainte. Numai ca eu nu o vad de atatea agende incarate. Mi-as pune, zau, un far in frunte. Poate voi capata vizibilitate…

///

Ma cocoseste iubirea. Mi-e dificil sa fac casa cu ea. Se catara ca un polip si imi taie respiratia. Si dau vina pe Hollywood. Si dau vina pe febra. Si inca fac pariuri stupide in timp ce astept sa-mi raspunzi la telefon.

Si cand ma gandesc ca nu e departe noaptea aceea, in care eu citeam Patapievici la 39 grade febra si vorbeam cu tine si credeam ca te iubesc. Si era inselatorie. Iluzie. Si da, era febra de vina. Dar credeam ca vointa ma va salva. Si m-a salvat. Iar mai tarziu m-a ajutat sa trec peste tine. Si am trecut. Doar asa am putut descoperi adevarul. Si adevarul nu erai tu. Era altul.

Pe atunci nu ma uitam la Ally McBeal si nu stiam stiinte politice. Pe atunci gandeam limpede si aveam pe Teddy. Acum am multi oameni dragi in jur si ma sufoc de drag, de febra, de nostalgie. Si tu inca nu raspunzi la telefon…

long way from somewhere I call home

zmeu

E toamna. Din ce in ce mai toamna. Se duc frunzele, se duce superficialitatea mea de vara. Si mi-e dor de ea. M-am izbit nitel cam prea devreme pentru acest anotimp de depresie. Un fel mai soft, de altfel, insa tot lacrimogena, tot cu batai neregulate de inima si cu doruri imense si nostalgii si tramvaie si esarfe…Am reinceput sa exist dinspre interior in exterior. Am flash-uri si-mi amintesc momente din copilarie si simt cum inima mi se face pe loc mica-pitica si eu am 3 ani si stau pe scaunelul din bucatarie in timp ce taticu imi leaga tacticos o esarfa mica si finuta la gat. Purtam un pulover verde pufos si salopeta de blugi. Si cred ca nu aveam rabdare, pentru ca din cand in cand taticu imi spunea sa stau linistita. Apoi o luam agale prin orasul care mi se parea gigantic de mana cu taticu. Trebuia sa asteptam tramvaiul si stiam ca se apropie in momentul in care se leganau firele alea lungi si negre in statie. Eram cuminte si imi placea. Nu prea vorbeam, iar cand vorbeam puneam intrebari. Cu unii oameni stateam la povesti si imi placea sa raportez tot ce se petrece in jurul meu. Ajungeam la mamica la fabrica si treceam prin niste holuri imense, labirintice prin care se gaseau tomberoane cu reziduri metalice. Ma fascina sclipirea acelor gunoaie si imi imaginam cate as putea face cu ele daca le-as avea acasa. Mamica era intotdeauna in vestiar, cu colegele ei care ma iubeau toate, mai ales asa mica, verde si cu esarfa la gat. Lili, colega lu’ mamica era tanara si cu parul lung blond. O placeam, iar ea ma iubea. Mi-a impletit o vesta multicolora si a invatat-o pe mamica sa-mi faca model cu iepuras pe un pulover roz. O luam pe mamica, care-si lasa halatul intr-o cutie lunga, metalica si mergeam sa mancam o prajitura in parc. Mamica era de decor, taticu era axa vietii mele atunci.

Si simt mirosuri acum. De pamant, de ploaie, de frunze in putrefactie. Chiar si soarele are miros pentru mine zilele acestea. Si din ce in ce mai des am senzatia de a cobora la Victoriei si de a schimba metroul spre Obor. Ca si cum as merge din nou grabita spre birou sa impart cu Dudex o tigara la etajul 7. Ma simt rascolita si ravasita. Nu-i usoara viata cu mine zilele astea. Jur ca e mai grea decat ghizdanul meu din clasa a treia!