ecşi

Era vara. Si eram in taxi si se auzea white flag. Zambeam tamp. Azi ma intreb daca pot readuce zambetul acela pentru tine daca intr-un taxi ar canta iar dido, si ar fi iarasi vara…Din pacate nu cred asta.

E ciudat ca vorbesc la trecut si despre trecut. Insa tot ce pot spune e ca poti vorbi despre ceva doar atunci cand acel ceva a trecut. S-a vindecat. S-a cicatrizat. S-a ascuns prin tatuaje, rujuri rosu aprins si fuste de prin Vama.

Fiecare barbat din viata mea e unic. E minunat. E fabulos. Fiecare in felul lui. Unul mai romantic, altul mai familist, altul boem pana la suicid, altul ca o bijuterie. Unii ma inspira cand scriu, altii imi pun probleme filosofice. Altii inca imi fac genunchii sa tremure. Altii inca raman ascunsi over the hills and far away. Si despre toti pot sta la taclale, despre toti pot povesti. Cu toti as fi ramas prietena daca ei ar fi vrut. O iubire moarta nu trebuie sa ingrope si prietenia. Abia aia ma ucide. Pot intelege ca iubirea aia, indragosteala aia a disparut. Dar prietenia? Legatura aceea ce ne facea sa “discutam discutii” la telefon pana la 3 dimineata? Ca aia nu mai era iubire. Si nu era dans de imperechere. Aia era conexiune. Aia era unica. Si aia nu a disparut nici cand te-ai urcat in autobuz sa pleci, nici cand m-am urcat eu in metrou la Victoriei. Si dupa aia da, uneori ma “nostalgicesc”. Aia dispare pentru ca asa suntem invatati. Aia dispare pt ca eventual ei isi gasesc o alta printesa si vorba aia, nu se cade sa ramana in relatii de amicitie cu o fosta. Pentru ca femeile sunt geloase, sunt invatate sa-si apere barbatul si familia si neamul. Sunt invatate sa fie fiare. Sa se traga de cap. Sa fie suspicioase. Sa invidieze fundul apetisant al celeilalte. Mi-ar fi placut sa fie altfel, totul, cu fostii mei. Sa pot sa ne invitam la petreceri. Sa bem cafele si sa fumam o tigara. Fie ea si Vogue Arome Menthe. Mi-ar fi placut sa ii adun pe toti si sa le spun cat de dragi mi-au ramas, ca n-am nimic cu ei, ca asa fu viata asta a mea ciudata si intortocheata doar ca sa duca totul la EL.

Pentru ca dintre toti romanticii, depresivii, familistii, boemii, filosofii si poetii de iubiti ai mei doar UNUL e al meu. Toti ceilalti nu mi-au apartinut. Si nici nu imi vor apartine vreodata. Amintirile cu ei sunt de prietenie profunda si sunt pline de gingasie. Nu pot sa port pica, nu pot sa nu imi intind bratele si sa strang taretaretare la piept pe cei ce m-au crescut. Pe cei alaturi de care am invatat cum sa dadacesc o iubire. Ca nu mi-au apartinut? Da, am plans si m-am razbunat cu Atotputernicul atunci. N-am putut accepta din prima. M-am razvratit. Dar intotdeauna am stiut ca daca a venit un moment de respiro, acel barbat nu e pentru mine. Nu e ACELA. Ca el e pentru alta. Ca dupa el suspina o alta. Eu il asteptam pe al meu sa faca un pas inainte din multime si sa il recunosc.

…mi-ar fi placut ca lumea asta sa aiba alte reguli. Pentru ca sunt sigura ca si ei ma considera prietena lor, doar ca nu se cade sa mi-o spuna sau sa ma mai sune la ore nepotrivite…

pe jos

As fi unde as putea numi acasa. Pacea. Mama. Clopotele bisericii. Scrisori de demult. De departe. Toate, cu mii de vieti. Mii de ganduri. Mii de biletele cu notite din mii de ani si mii de clipe. Si toate ale mele. Toate imi apartin. Si mi-s straine. Straine ca un stranut de acum trei ani. Traite, consumate, aruncate. Ca un Kinder Bueno. Ca un sul de hartie igienica. Multi de te iubesc. Multi daruiti. Multi primiti. Multe sms-uri. Multe “beepe”. Multe zambete. Multe framantari. Multe vise. Cu paianjeni si scari intrerupte. Cu oameni imbracati in costume gri. Cu demoni. Cu fluturi albastri. acasa. Acasa. ACASA. A-C-A-S-A.
……………………………………………
Sunt intr-o bula. Si nu-i papala. E doar sapun. Dar de aici eu nu mai aud glasuri de demult. Nu mai sunt bantuita. Nimeni nu ma mai stoarce de viata. Am infipt bine tepusa in inima trecutului. Strigoiul a murit. Amin.
……………………………………………
E ciudat. Am inima anesteziata? A murit iubirea aceea de atunci? Oare iubirile astea chiar mor? Adica, asa, fara parastase si cosciuge? N-am oare nici o cicatrice acolo pe inima? Eu nu inteleg. Cum de nu simt nimic din ceea ce ma ametea candva? Adica, gata-gata! S-a dus? Caput?! E ciudat. Tare ciudat. Ca in Poe. Ca la 17 ani. Ciudat ca si componenta abecedarului. Mai ciudat decat cuvantul xilofon. Intrece chiar si propozitia “tata e geamgiu” sau regula de doi simpla. Oare pierd ceva cand moare iubirea aia? Stiu ca ar trebui sa ma doara. Pentru ca ma temeam de moartea ei. Nu mi-o doream. Nu doream sa fiu uitata si nici sa uit. Voiam sa detin suprematia in mintea cuiva. De aceea ma chinuiam sa nu strangulez iubirea. Dar m-am jucat prea mult cu lama pe la gatul ei. Pesemne ca am ucis-o. Altfel nu-mi explic nedurerea. Si nici seninatatea…..
………………………………………..
Oare poti inlocui o iubire cu o alta iubire? Oare iubirea aceea pentru o viata e neaparat si pentru o singura persoana? Adica iubirea pentru o viata nu poate fi iubirea mare pentru mai multe persoane? Care iubire e mai reala? Asta de acum sau aceea care nu ma mai doare? Oare de ce mi-s asa calma? De ce nu ma tem de pierderi si de neiubiri si de uitare si de pamant aruncat peste frunt impreuna cu niste stropi de vin rosu?
………………………………………….
Kubrick. Si el cu Portocala mecanica aruncata pe patul acela de hotel. Si totul era nou in viata mea. Si ma ridicam pe varfuri sa il caut in multime. Si Iris canta pe acolo pe undeva si el ma strangea de mana. Si el pleaca. Si el la fel. Eu mereu ramaneam in pat. Acelasi pat, doar cu lacrimi diferite. Pentru diferiti. Dar cu aceleasi ganduri si batai neregulate de inima. Rau de inaltime si plimbare cu sania. Era frig si aveam sosete groase. La el acasa era mobila veche si peretii erau inalti. Ne uitam la un film de Scorsese, dar nu ma saruta. Eu aveam sutien rosu. O si da, plangeam rezemata de un perete in camera parintilor sai. Deja nu mai puteam. Deja lipseau culorile, iar griul imi impietrea plamanul. Apoi a venit apogeul la fantana, la Universitate. Si carturestiul si gandul meu din MeliMelo ascultand You’re Beautiful. Si cu el band un capy de portocale. Era caldura mare si aveam ie alba. Eram timida, aveam emotii, imi placea. In cafeneau actorilor…punea intrebari, raspundeam. Nu intelegeam. Era mereu in gand. Stiam ca el e. Unicul. Linistea. Punctul. Sfarsitul. Dar ma descurcam bine. Vorbeam cu Teddy intr-un turn, la etajul 10. Priveam geamurile si plangeam inchisa. Nu puteam evada. Nu aveam curaj sa rup lanturile. Dar ne-am despartit. Am rupt gandul meu de gandul tau. Am tremurat pana mi-am pierdut constiinta. Baia aia era albastra. Si nu existau pescarusi in ea. Cea mai grea despartire. Unica. De cel mai bun prieten. De cel ce intelegea si ma intelegea. De cel ce stia ce face. A fost cutremurul din ‘77 din viata mea acel moment. Dar a trecut. Am recladit. Am scos reclamele alea urate de pe mine. Si am primit SMS de la el. Chiar atunci, in plin proces seismic. Si am mers cu el pe holul acela cu pisici la usi. Si ma simteam in Egipt. Si mi-a aratat luna aceea mare de deasupra blocurilor muncitoresti. Si dimineata, in boxeri si maieu, beam cafeaua ascultand clinchetul tacamurilor vecinilor. Puneam nume prosoapelor si tu nu intelegeai de ce eram fericita. Nu intelegeai cate am stiut eu in momentul in care mi-ai luat picioarele in maini sa mi le incalzesti. Stiam ca nu mai aveam sa te pierd niciodata. Uriasule.
…………………………………………..
Acum sunt acasa. Am picioarele calde mereu si Filip care sa se joace cu degetele mele. Si te am pe tine. Cel mai potrivit partener, singurul cu care as putea face echipa buna impotriva micului terorist. Cel care gateste si conduce de urgenta la veterinar. Cel care isi pune palma la ochi de fiecare data cand dau cu capul de usi sau ma agat de clante. Sursa sigura a unui make-up imperfect cu linii strambe. Sursa care ma face sa imi pierd concentrarea. Care ma cladeste. Care nu ma pierde chiar daca ma lasa. Care are incredere in mine sa cotrobai scrisori. Care stie ca nu poate fi pierdut. Care ma are, chiar daca nu stie ce are. ZAMBESC. Iar asta nu mai e iubire. E dragoste. E o perpetua indragosteala intre mine si tine. E dragostea aia de care citeam acum un catralion de ani. Iubirea e pentru caini si pisici, dragostea doar pentru noi doi.
………………………………………
PS: mergand pe jos vezi mai bine soarele.

the end

Se petrec multe. Oamenii din jurul meu mor sau si-ar dori sa moara. Sunt disperati si Craciunul nu are vocea Vondei Shepard pentru ei. Ei nu zambesc tamp in 336 cand privesc la batranii de pe strada. Ei se ocupa de inmormantari si parastase. Ei nu viseaza la beteala aurie si stelute cocotate in brad. Ei nu mai au lacrimi si-si doresc sa moara.

Viata mea se sfarseste cate un pic cu fiece viata ce se stinge. Cu fiece viata ce pleaca de langa mine. Voi avea mai putini oameni langa mine Craciunul asta. Mai putini prieteni. Joburile mi i-au furat. Ma uit la ei si-s goi. Hainele de pe ei nu mai sunt haine si nici materiale, ci facturi infasurate. Sunt oameni care poarta facturi si mananca deadlineuri. De aia au slabit si s-au imbolnavit. Sunt trista pentru ei. Dar nu ii pot ajuta. Ei ma resping. Poate nu-s serioasa destul pentru ei. Poate ca tigarile nu mai sunt aromate cand le impartim. Vine un Craciun sarac. Nu in bani. Doar ca eu sunt fericita. Si nu inteleg de ce nu-s deprimata. Ar fi trebuit sa plang. Sa refuz mancarea. Sa refuz zambetele. Insa eu sunt bine, in ciuda saraciei de Craciun ce vine.

Nu suntem multi. Suntem doi. Eu si el. Mereu si intotdeauna. Si muzica buna. Si liniste. Si our million dollar baby. Si familiile. Si globurile si beteala. E o luna grea pentru ceilalti. Eu insa sunt bine, multumesc…

all that red

Five, six, seven…

Azi am facut piruete cu toti barbatii frumosi de pe strada. Chiar si cu timizii. Am sarit peste blocurile gri si comuniste si le-am infasurat cu fasii rosii din fusta mea din vama. Am facut echilibristica pe turnuletele de pe casa presei si am fost carata in brate de trei voinici blonzi. Am fumat havane si m-am lasat tolanita pe canapelele de catifea rosie din statiile de RATB cu perlele atarnandu-mi la gat. Si era rece, dar eu in rochita mea neagra cu paiete dadeam cel mai excentric numar de dans de cabaret si primeam aplauze chiar daca draperiile grele cu motocei aurii nu erau trase. Si jur ca era plin de pene si puf si de sclipici peste toata scena asta imensa a Bucurestiului. Si trecatorii sunt cei mai rabdatori ascultatori si privitori a numarului ce il dau zi de zi. Iar rujul meu sclipeste mai tare atunci cand zambesc si picioarele mi se lungesc instant si clovnii ma acompaniaza…

smile from charlie

Charlie umbla pe strazi. Si are joben si un baston. Si eu din 61 imi tin repiratia. Si ma inmoi. Si ma gandesc la voi cei de departe, la voi cei de demult. Si sa iti spun sincer, pe tine te-am pierdut de mult. De atunci cand eram mica si credeam ca am crescut destul de mult incat sa ma tampesc. Destul de mult incat sa ma indragostesc de o depresie. Destul de mult incat sa dau vina pe tine pentru greseala mea. Destul de mult incat sa cred ca stiu ca lacrimile sunt fericirea.

Te-am pierdut undeva intre Gara de Nord si Cismigiu. Undeva in aburii cafelei de la Gregorys. Undeva, sus la etaj la Carturesti cand eu miroaseam toata a ceai verde si aveam flori de salcam in par, iar ochii tai erau lipsiti de Carul Mare. Undeva pe Lipscani cand eu faceam echilibristica pe borduri si aveam nasul rosu de atata iubire inghetata. Te-am pierdut cand nici macar nu apucasem sa ard lumanari cu miros de levantica. Te-am pierdut pentru ca papadiile au fost prea putine in primavara aceea, iar mognoliile au murit mult prea repede.

Si Doamne, uita-te la tine! Uite-ma pe mine! Infasurati in fum de tigara ne regasim. Si uneori pot exista saruturi in bai murdare. Si sa fie cel mai frumos din viata ta. Si uneori pot exista reintoarceri. Pot sa respire chiar si amintirile. Dar eu stiu mai mult de atat, vad cu ochii tai si aud cu urechile tale. Si imi place ce vad si ce aud. Imi place rujul meu rosu, atat de rosu incat ma eclipseaza. E atat de imperfect incat se intinde peste tot. Sunt atat de slaba si atata de minuscula incat fara buze rosii nici nu m-ai mai vedea! Si nu am nasul lui Johanson, nici parul lui Tori, nici fundul lui J.Lo. N-am nimic. Nici macar timpurile lui Anais Nin agatate de urechi. Nici puterea de a schimba lumea a lui Angelina. N-am barbat pe Depp, nici amant pe Downey Jr. N-am haine de la Chanel si nici cercei Cellini. N-am trup de nimfa. N-am ochi violeti. Sunt atat de imperfecta! Atata de, incat nu pot decat sa ma declar cea mai fericita femeie de pe pamant! Sunt atat, dar atat de imperfecta incat sunt irezistibila. Nu poti sa nu ma iubesti cand ma vezi impiedicandu-ma de trepte. Nu poti sa nu zambesti cand ma auzi vorbind cu atata pasiune incat sar peste predicat si raman propozitiile fara esente. Nu poti sa ma ignori, nu poti sa nu exclami “E umana!”. Si asta e fabulos. Si sunt fabuloasa!

Si zambesc mult. Sunt eu in bula mea de sapun si ma vad de sus, ma vad gandacel mic pe un pamant mare. Si e frumos. Totul. E frumos cand exista atata imperfectiune in jurul meu. E frumos cand exista cersetori si copii ai strazii. Cand fetele se pozeaza pentru Hi5 in Herastrau. Cand un baiat citeste in 331 FightClub. Cand batrana aceea plangea agatata de un gard. Cand elevii imi sorb cuvintele. Cand stau intr-o sala goala. Cand stiu ca am ramas fara bani. Cand stiu mi-am gasit linistea alaturi de el. Cand ma supar pe lume. Cand tipa cei din jur. Cand U2 canta in casti. Cand am vase de spalat. Cand bunica e pe moarte.

Si raman agatata de momente. De amintiri. Si stiu ca pot fi orice doresc. Ca pot schimba lumea. Ca pot crea vise. Ca pot lua nobelul pentru literatura. Stiu ca pot fi orice nu sunt acum. Dar ca am ales sa fiu eu cea de acum, cea care tasteaza cuvinte. Ca eu am ales. Ca pot avea momentul acesta strans in pumn. Ca ma pot iubi oriunde cu el. Ca pot ajuta si pot rani. Stiu atata de multe incat pot muri azi si nu m-ar intrista deloc. Stiu ca te-am pierdut pentru a castiga. Ca nimic nu are rost sa se reintoarca. Ca totul e pentru ca e si nu pentru ca mi-am dorit eu sa fie. Ca nu are sens sa imi doresc prea mult pentru ca s-ar putea sa primesc. Si mai stiu ca am tot ce am pentru ca asta meritam sa am. Pentru ca eu am ales sa am. Si aleg azi si totdeauna zambetul. Pentru ca lacrimile nu duc nicaieri. Pentru ca nu exista lagune albastre in care ele sa se adune. Pentru ca din ochii tristi nu pot tasni nuferi. Pentru ca in ridurile de necaz nu poti ghici stele si zambete.

Vreau sa imbatranesc cu zambete. Si daca nu voi imbatrani, vreau sa mor senina, neafectata. Nimic nu ma poate face sa plang decat daca eu aleg asta. Nimic nu ma poate scoate din starile mele decat daca eu aleg sa fac asta. Nimic si nimeni nu ma comanda. Doar cerul insetal de deasupra mea si florile de primavara care imi numara in petalele lor ce se scutura, varsta. Si te iubesc, dragul meu, atata de mult incat zambesc cand te vad la bratul alteia si ma bucur pentru tine. Si te iubesc atata incat te-as mai parasi inca o data si te-as mai pierde iremediabil doar pentru ca asa pot sa il am pe el. Cel mai minunat urias. Cel mai puternic drog. Cel mai fabulos imperfect. Cel ce e ca mine.

placeri vinovate

Trebuia sa fie o leapsa. Si este, chiar daca e intarziata. Azi am o singura placere vinovata: sa traiesc.

Dau leapsa mai departe: dudex, andre, gia-papadia, lorena, beatrix.