Chaplinitis

c

e usor sa inlocuiesti persoane. e usor sa inlocuiesti o iubita cu o alta, un iubit cu un altul. e usor sa inlocuiesti un bunic cu un alt batran simpatic, o mama cu o femeie de treaba care iti da sfaturi universaliste. e usor sa treci peste persoane. peste trupuri cu care erai invatat sa dormi sau sa privesti apusuri. insa nu vei putea niciodata inlocui esentele acelor persoane. doar franturi ce le-ai iubit sau detestat.

de aceea e greu sa mergi mai departe. de aceea e atat de usor sa ai nostalgii si doruri.

sunt oameni care se lupta cu trecutul si oameni care il accepta natural. eu nu stiu ce fel de om sunt. undeva intre. poate ar trebui sa imi inventez o categorie aparte. dar stiu ca impart cu voi aceleasi cicatrici. mai vizibile sau nu. mai adanci sau nu. mai dureroase sau nu. dar sunt aceleasi in definitiv.

strangem in noi umanitate si incercam sa fim morali. incercam sa crestem si sa uitam sa ne dam de-a dura in iarba. inteleg ca trebuie sa trecem mai departe, ca trebuie sa devenim “mari”. insa nu am sa inteleg niciodata de ce trebuie sa uitam tot ceea ce ne facea fericiti. nu inteleg unde e limita aceea intre a fi “mare” si a fi “mic”. intre maturitate si copilareala.

as fi vorbit despre iubire. despre iubirea aceea pentru oameni. aia mare. dar astazi o am din preaplin si cuvintele devin prea mici in comparatie cu ea.

moartea e naturala. ca si despartirile. ca si deceptiile. ca orice e perisabil. dar cum poti sa faci fata dorurilor? se topesc zapezile si dorurile cad in avalanse. nu s-au inventat inca salvamontisti care sa ne salveze de dub gramezile reci de doruri.

inainte credeam ca pot colora lumea purtand pe nas un bec rosu. credeam ca pot vedea totul fix cum nu e, fix cum vreau eu sa fie. inca cred asta. inca fac asta. o singura chestie, insa, nu o poate nimeni colora, oricat s-ar chinui. e o chestie mare sau mica, care lasa un gol din acela cand negru, cand alb ca si cand ai fi facut un rotund cu radiera pe un desen in creion. nu poti sa privesti in ochi moartea decat asa cum e ea. nu o poti inrautati sau inveseli. e un bloc de beton atuncat de o macara pe o gradina de flori. si nu poti proiecta pe ea diafilme cu mickey mouse sau cu 10.000 de leghe sub mari. pentru ca e prea rece si o simti in oase. o simti sub teasta cum se cuibareste, atunci cand se bat alea patru cuie in sicriu.

oamenii sufera atacuri de panica. eu insa am atacuri de dor. au cam aceleasi simptome psihologice, doar ca dorurile au un substrat sentimental mai profund. cand eram mica sufeream de dor dupa mamica si taticu. era ceva cronic. refuzam mancarea si nu vorbeam. nu zambeam. si veneau parintii in fuga de la serviciu si imi reveneam. partea proasta cu mortii e ca eu nu mai au cum sa vina in fuga sa ma faca bine. partea buna e ca am invatat sa zambesc cand am atacuri de dor. e costumul meu. e ca si cand charles spencer chaplin se pudra, se machia, isi lipea mustata si isi punea palaria la asorteu cu papucii caraghiosi si iesea pe platou pentru inca o secventa. el se transforma in charlott. un gentleman, un poet, un visator. eu insa raman tot eu. pentru ca asa e viata. unele copii seamana prea mult cu originalul.

adoptii

…aseara doream inca un pisoi sa adopt. unui schotish fold. astazi imi doresc sa adopt doi bunici si cativa ani buni de amintiri. uneori e nevoie de un singur telefon ca totul sa se zdruncine. se pare ca la mine e traditie ca din 40 in 40 de zile cineva sa moara…

…cand sunt secatuita, imi vine sa adopt doar pentru mine moartea. sa nu se mai duca la nimeni. cand ma sfarsesc, ma dor toate chipurile ce nu mai sunt…

Bunicu e cel ce imi aducea guma sub forma de tigara, roz, de la Botosani. cu el ascultam povesti la pick-up cand mamica si taticu erau plecati la fabrica. intotdeauna mi-a fost simpatic, si intotdeauna am evitat sa i-o spun. ultima data, am plans impreuna dupa bunica. si totusi el a gasit clipa sa spuna tuturor cat de mandru era de mine. si a zambit. asta mi-e ultima amintire. se va adauga, bineinteles, cea de peste 2 zile, de la inmormantare.

Azi am simtit nevoia sa fac munca de secretariat cu viata mea. si cu postarea asta. nu imi mai pasa de nimic. sunt anesteziata. cred ca nu ma mai mira nimic.

despre singuratate

But as if to knock me down
Reality came around
And without so much as a mere touch
Cut me into little pieces
Leaving me to doubt
Talk about Love in Its mercy
For, if It really does exist,
Why does It desert me?
In my hour of need
I truly am indeed
Alone again, naturally

sunt forme si forme de relatii. patrate. rotunde. stelate. spiralate. unele sunt triste. altele vesele. altele romantice. altele lacrimogene. unele seamana cu filmele noastre preferate. altele cu povestile cu care adormeam tinand strans in brate un ursulet de plus.

relatiile sunt simple sau complicate. si mai mult decat oricat, relatiile sunt create. asa, step by step. si suntem implicati in fiece acel pas. pentru ca relatiile ne privesc de vreme ce arata ca niste baloane de sapun care ne-au acaparat.

despre singuratate. si despre relatii singure. pentru ca relatiile pot sa includa o persoana sau doua sau un miliard. depinde cat poti taia de adanc inima pentru a ti-o deschide. depinde cat sange poti suporta sa pierzi. dar in principiu relatiile se formeaza din mai multe singuratati adunate. pentru ca fiece persoana strange in el cel putin o singuratate. si o durere. si o umanitate.

singuratatea. e o chestiune pe care nu o putem alege. e ceva ce ne e dat. asa ne nastem. nu ni s-a promis tinerete fara batranete, ci singuratate. da, singuratate. dar asta nu e trist. e poate cel mai minunat lucru dat noua dupa viata in sine si moarte. e frumoasa. e benefica si sanatoasa, daca stii ce dulciuri ii plac ca sa ii dai. pentru ca trebuie sa ti-o asumi. daca ai avut vreodata guturai si ai stat lipita de pat atunci intelegi cat de necesar si cat de normal este sa asumi faptul ca esti singura. chiar daca mama sta langa tine cu o cana cu ceai de lamaie. chiar daca iubitul te mangaie bland pe fruntea infierbantata.

singuratatea asumata e doar acceptarea mortalitatii. a faptului ca nimic nu dureaza. ca imbatranesti. ca mori. ca ceilalti mor. dispar. ca mama nu va fi vesnic langa tine cu cana cu ceai de lamaie. ca mana iubitului nu va fi pentru eternitate lipita de fruntea ta bolnava. ca pisoiul drag tie nu va trai mai mult de 16 ani. ca mai mult de 70 de ani in fata nu mai ai de trait. ca ceasul ticaie si degeaba il lovesti cu ciocanul, intotdeauna vor fi alte ceasuri care vor ticai, iar la un moment dat tu vei fi prea slabit ca sa mai dai cu el de pereti.

e bine. totul e bine. sa fii singur printre oameni e bine. si poti fi cel mai fericit om de pe pamant stiindu-ti singuratatile. intuind singuratatile celorlalti. pentru ca asa vei iubi tot ce te inconjoara. ii vei iubi pe toti laolalta. pentru ca tu ai acceptat faptul diparitiei tale. al mortii tale. pentru ca stii ca ridurile cu tot cu botox tot vor aparea. pentru ca te-ai taiat adanc ca sa intelegi aceste lucuri, ti se da darul de a iubi neconditionat. si cum sa nu iubesti, cum sa nu traiesti clipa cand stii ca altele nu vor mai veni? ca doar destramarea ramane pentru viitor? cine crede ca maine va fi mai bine se inseala. poate maine va aparea acel job de vis. casa mult dorita. dar maine vei fi cu o zi mai batran. ca si cei pe care ii iubesti. maine si toti acei un catralion de maine nu iti va aduce niciodata nimic bun. doar siguranta ca inca o persoana iubita e pe cale de disparitie.

singuratatea e singura cale care iti aduce dragostea. aia mare. aia puternica. dragostea neconditionata fata de fiinta ta pe care dintr-o data o gasesti minunata si fantastica. si in consecinta dragostea fata de toate celelalte fiinte minunate care te inconjoara. si daca te uiti in urma ai sa vezi ca deja ai pierdut oameni. unii pentru totdeauna, unii prin lumea asta mica, dar plina de blocuri care inchid oamenii intre betoane. uneori ramai tu si Dumnezeu daca crezi si iti place ideea de a merge prin viata alaturi de cineva. pentru ca doar tu si El veti fi in acesta calatorie. iar daca nu esti religios, atunci esti doar tu cu tine pana la sfarsit.

eu voi fi onorata sa imbatranesc. si cred ca abia atunci voi fi fericita. ar fi pacat sa mor acum cand am planuri. atunci voi avea grija sa in fac planuri pe termen scurt, pentru ca ticaitul va deveni mai puternic. atunci ma voi bucura poate mai mult de toti oamenii ce i-am adunat sub teasta si cu amintirile de plastilina, atat de colorate si frumoase. azi sunt impacata. si sunt mereu reindragostita. pentru ca stiu cu cine am potentialul de a imbatrani alaturi de. si pentru ca stiu ca si el va disparea, iubirea mea creste in fata minunii lui de a fi. in fata minunii noastre de a fi. pur si simplu de A FI.

And at sixty-five years old
My mother, God rest her soul
Couldn’t understand why the only man
She had ever loved had been taken
Leaving her to start with a heart so badly broken
Despite encouragement from me
No words were ever spoken
And when she passed away
I cried and cried all day
Alone again, naturally.

ce nu e fericirea

panica si teama. si senzatia aceea ca nu poti iesi. si un strang imaginar care te tine de gat. si o durere pe care nu o poti numi. teama. lipsa solutiilor. greutatea aceea invizibila care nu te lasa sa respiri. renuntarea. plecarea. abandonul. teama. lipsurile zilei de maine. intrebarile. framantarile. noptile nedormite. si intotdeauna teama. teama. teama.

noaptea

…noaptea cand stam si dormim imbratisati, imi dau seama intotdeauna ca imi esti cel mai bun prieten. chiar daca nu ma stii, prezinti potentialitatea de a sta alaturi de mine toata viata ca sa ma inveti pe dinafara. si in momentele acelea singurul meu regret e faptul ca esti muritor…

crapa

in ultima vreme, crapa tot. uite-asa si din senin. totul e musai, dear God! totul. pentru ca asa se face. pentru ca altfel pica sistemul. pentru ca noi toti suntem robotei si un job ne tine legati de gat si ne taraie prin viata. ar fi trebuit sa fie dragut. dar nu e. tocmai pentru ca crapa. va spun eu, nimic din ceea ce poate crapa pe lumea asta nu e dragut. nici macar o inima, nici macar o ceasca de cafea.

si azi, nervii mei crapa. si iluziile. de aia nimica nu-i frumos. si am draci. din aia glabeni si rosii. din aia care ma inteapa in stomac si ma fac sa ma rastesc la toti. nici macar clatitele pufoase si vanilate nu m-au linistit. totul e vraiste, pentru ca totul crapa. se destrama. pica. pic cu pic.

cred ca a sosit vremea aceea in care eu trebuie sa ma catar. in care trebuie sa urc. eu stiu unde, dar nu am cum sa va spun. voi urca acolo sus si voi tacea. si jur ca nu ma voi mai intrista vreodata. si nici nu voi mai plange. Nici-o-da-ta! nu pentru ca n-are sens. nu pentru ca nu s-ar merita. ci pentru ca pur si simplu ma macina. lacrimile alea sapa in piele ca in piatra. inima se stafideste de atata durere. si chiar nu mai am chef, nici timp, nici dispozitie sa ma pierd in intrebari. lucrurile trebuie luate usor, asa cum vin. pentru ca si ele sunt precum oamenii: vin si se duc. ii cunosti si ii uiti. uneori your true love e singurul prieten adevarat. si chiar daca suna a armistitiu, ma duc sa ma uit la un film. a dog’s life. pentru ca altfel mi-ar crapa teasta si, credeti-ma, nu doriti sa vedeti ce-i inchis in ea.

old story

cand ascult muzica asta e intotdeauna iarna in ochii mei. si nuvela aceea fantastica ce o scriam atunci imi revine in memorie. si ingerii ce ii pictam pe panza. si am in nari miros de zapada si de vopsea.

si uneori sunt strazile din Sighet. si emotiile si durerea de acolo. si fantoma lui Maniu. si raul acela cu stelele asezate intr-un cerc perfect. un foc mocnind si un cantec lalait din chitara. cand te-am cunoscut si mi-ai dat sa ascult acel cd m-am gandit la tine calma, fara nici un tremur. si am ramas inchisa in camera desenand piramide. si un soare mic cu raze mari. acum tremur. orice sleeping sun ma face sa tresar. intotdeauna am spus ca te voi iubi. chiar si acum, cand stiu ca acest lucru nu poate fi real.

citeam papini. si credeam in subconstient si misticism. credeam in destin si in finalurile de romane fantastice. credeam ca a fi inger sau clovn era acelasi lucru. si stiam sigur ca iubirea nu poate muri. ca ea e cea pentru care doar tu poti muri. si n-am citit nici o carte viata asta in care iubirea sa moara de bunavoie pentru oameni. si mi-as fi dorit sa ma parasesti cu spatele, sa ma iubesti cu spatele, sa nu te fi vazut niciodata. sa fi fost asa cum imi esti acum in memorie, invizibil, insa dandu-mi miscari dereglate de inima.

…si cand te gandesti ca pornisem cu ideea de a scrie despre chaplin…