Eu aleg. Tu alegi. Ea/ el alege. Noi algem…voi alegeti…ele/ei aleg…
In principiu e usor sa alegi. Intre alb si negru. Intre ochi albastri si ochi cu pleoape inchise. Intre sani si coapse. Intre batai de inima si fluturasi de salariu.
Cu totii ne pricepem sa alegem. Pentru ca o facem spre a castiga. Sau cel putin pentru asta credem ca o facem.
Alegem ca sa nu pierdem. Ca sa ne fie mai bine. Ca sa mergem in Ibitza. Ca sa ne tragem vila in Pipera si sa tinem un catel in poseta.
Alegem mereu si ne place asta. Si nu ne vom opri niciodata.
Dar cum poti alege intre mana stanga si mana dreapta? A pierde un ochi sau o ureche? Cum sa alegi intre inima si stomac? Greul apare cand alegerea rupe ceva din tine pentru a pastra altceva. Iar asta doare. Si nu ne place. Amanam amputarile in timp ce ne cautam un anestezist bun. Macar sa nu doara atat de tare. Macar sa nu vedem nimic infiorator. Macar sa ne faca acest rau altcineva, nu noi. Pentru a putea da vina pe altii. Intotdeauna altii. Niciodata noi. Niciodata.
Am crescut 5 ani in 5 saptamani. Tot ce exista a disparut. Certitudini, speranta, vise. Nimic nu mai e cum era. Inca doare. Distanta intre Nord si Sud nu poate fi niciodata masurata. Am invatat cum sa ma lupt corp la corp cu efectul “drobului de sare”. Ajung la stari zen doar pentru ca in urmatorul minut sa prind de coada deznadejdea iar ea sa miaune ca un motan in calduri. Am crescut si tot ce am ajuns sa spun e ca-mi doresc sa sar coarda in fata blocului. Am obosit.
Cu cat cresc, cu atat o inteleg pe Scarlett O’Hara. “Si maine e o zi” poate fi uneori singura salvare. Un colac aruncat aiurea, dar singurul care iti aduce respiratia la un ritm normal. Acum imi legan la piept noi sperante. Noi vise. Si nu le-am creat singura. De data aceasta nu e doar speranta, visul meu. Sunt ale noastre. Ale mele si ale lui. Si unei lumi in care alegerile rationale conteaza, in care brandurile si numele universitatilor faimoase sucesc mintile eu ii spun in fata: am sa traiesc linistita. Am gasit punctul acela in care sa privesc si privirea mea sa se odihneasca senina. Si nu am facut decat sa privesc langa mine. Departe de mine era tot ceea ce ma fascina, dar nu imi trebuia. Pur si simplu nu imi trebuia…
ps: azi ma simt ca Miranda cand a descoperit propozitia “He’s just not into you”. E al naibii de usor sa intelegi. E simplu, totul e simplu!
June 18, 2009 at 7:30 am |
ma bucur sa aud asta; pe cand te intorci in Bucuresti? voiam sa ne vedem la o cafea buna si lunga si la o bere cu aroma de cirese, care sa ne faca sa uitam de deznadejde :*
June 18, 2009 at 8:20 am |
M-a pus pe ganduri ce-ai scris. Si deznadejde si sperante si framantari si liniste intr-sun singru loc. Frumos
….Si chiar alaltaieri seara am vazut episodul acela cu “he’s not that into you” din SATC.
June 18, 2009 at 7:44 pm |
alex: as fi avut ataaata nevoie de o bere de cirese si de tine si cris, n-ai idee!
sabina: sper ca te-am pus pe ganduri. eu tot atunci am vazut episodul. dar abia ieri am simtit usurarea mirandei cand mi-am dat seama ca nu conteaza “unde”, ci “cu cine”.