THAT day

sau THAT week sau THAT month sau THAT year.

nici nu conteaza prea mult. relevanta nu e masurata intotdeauna in timp. cand esti “under reconstruction” esti vulnerabil. pentru ca esti indecis. pentru ca afli lucruri nu prea dragute despre tine. pentru ca dezgropi morti. pentru ca revin amintiri. revin dorinte. revin vise. mor sperante. e greu sa schimbi uleiul la motorasul acela de sub teasta.

am aflat ca unii oameni nu mi-s prieteni. mai mult, niciodata n-au fost. doar ca mi-a fost mie drag de ei si eram legata imaginar de ei. dar acuma am vazut ca legatura nu exista, de vreme ce nici nu am folosit-o vreodata. dar cumva si asta doare. ca e priveghiul unui gand.

am aflat cat de important este el pentru mine. ca eu as merge pe o parghie lata de 10 cm pusa deasupra unor zgaraie-nori pentru el. mi-as dona un rinichi. m-as muta intr-un cort, doar sa fiu cu el. e cel mai important.

am aflat ca prietenii, oamenii de suflet nu sunt cei cu care esti conectat 24 din 24, 7 zile din 7. uneori ei nici nu sunt pe acelasi continent cu tine. dar sunt cei pe care ii chemi telepatic. pe care cu un gand ii trezesti. si chiar daca tu taci plangand langa laptop ei apar. si te intreaba ce faci. si dintr-o data parca nu e mai e totul atat de negru. si te umpli de iubire din aia aproape divina.

astept sa imi revin. astept evaluarea personala si astept sa vad ce concluzii pot trage. pana acuma sunt plina de emotii. pozitive si negative. si sunt un haos de sentimente si nu prea am de unde sa ma adun si ce forma sa iau, asta daca trebuie sa iau vreo forma. imi tot enumar valori si lucrurile fara de care nu pot fi. dupa ce trec de etapa aceasta le voi ierarhiza. e greu. e ca si cum m-as taia sa vad ce e inauntru. doare ca dracu. CA DRACU. si jur ca nu mai stiu ce sa fac cu mine zilele astea…

hit me baby one more time

(baby in acest caz este Dumnezeu, Natura, Forta, Energia aia care cateodata iti da cate un polonic dupa cap ca tu sa mai pricepi cate ceva din ce te inconjoara si sa faci “Aaaaa, asta era!”
AVERTISMENT: e o postare pour moi. Pentru ca tocmai ma luminez in anumite chestiuni si am nevoie sa mi le scriu in oridine. Mai mult, e posibil sa aiba si o tonalitate din aia de trainer de corporatisti cu be your best version sau maximize your self-esteem.)

Dupa indelungi framantari ce au tinut de luni pana azi, adica aproape 5 zile mi-am dat seama de ce in pana ei de treaba nu ma mai pot conecta la realitate. Si oricat de mult imi place sa fiu aeriana si cu capul bagat in metafore si oricat de mult as asculta pe strada Chicago si m-as crede fix cand ajung la Romana Roxie Hart, mi-am dat seama ca ceva nu era ok, ca prea eram dusa cu pluta de vreme ce nu mai era in controlul meu toata aceasta aiureala prin ganduri. Una e iti controlezi starile si sa te concentrezi cand trebuie si sa fii aiurita tot cand trebuie cum a tot facut pana acuma si alta e sa fii non-stop cu head in the clouds. Caci vreau-nu-vreau am deadline-uri, am responsabilitati, am facut niste promisiuni unor oameni si am facut niste alegeri. Atunci de ce nu ma tin de ele? De ce nu pot fi serioasa? De ce simt ca ma sufoca? De ce nu imi mai aduc satisfactii? Am innebunit de tot?

In primul rand vechea andreea judeca asa: apoi fusei la Timisoara care e un leagan al celor mai faine prietenii, gasii acolo si anul asta oameni faini de tot si m-am nostalgicat dupa ei la intoarcere. Doar ca efectele acelei “nostalgii” s-au revarsat asupra intregii mele activitati de la Bucuresti. Si m-am trezit fara energie, suparata, cu fundu-n-sus, fara chef si tragere de inima, complet demoralizata si fara nici o urma de interes in tot ceea ce aveam de facut si tot ceea ce reprezenta viata mea. In loc sa ma energizeze si sa ma motiveze zilele alea faine m-am facut o mamaliga. Si asta e grav. Ca si cum mi s-ar fi spus ca am sifilis. Intelegeti, nu?

Si apoi m-am mai gandit. Buun, avem o problema, hai sa stam sa o discutam. Ti-e dor de el, de Pat, Jim si Bart. Pentru ca ei nu sunt aici si pentru ca tu i-ai fi dorit => conflict de “interese”, total exterior puterii mele de a schimba ceva. Din moment ce eu nu am puterea sa condensez Romania, Europa sau Oceanul Atlantic si sa fac ca toti cei dragi sa fie in acelasi loc cu peroana mea, atuncea nu prea era rational pentru mine sa mai stau in starea asta. Dar cum sa ies? I have to change. Cand ceva te doare si nu tine de tine sa te faci bine, faci eforturi sa te uiti inauntrul tau. Ca atunci cand te trezesti ca te doare gatul. Stii ca e de la un virus/ bacterie. Dar nu te apuci sa cauti bacteria sa o iei de par, ci te ocupi de propria ta persoana. Incepi de la tine.

Si am inceput. Dar eram dezorientata si serios ca nu glumeam cu fazele alea cu statu in pat cu patura in cap si bocit ca la norma full-time. And I can be a pain in the ass in this moments. Rau de tot. Dar cum totul in viata asta a mea apare atunci cand am mai mare nevoie, asa a aparut si Alex cu cartea aia de managemet al timpului. Si cu draci si fara prea mult chef am zis ca am sa o citesc ca sa invat cum sa imi fac un program ca de oameni normali ca sa imbin tot ce am de intampinat anul asta, respectiv: cele doua joburi (de la revista si de la “catedra”), masteratul, dizertatiaaaa, planificarea nuntii, mersul cat mai des acasa la beibi si de ce nu, a avea o viata. Ma gandeam ca poate ma lumineaza si o sa vad si eu de unde o sa scot timpul ala care o sa ma ajute sa ma apuc de epistemologia-lu-Dumnezeu si sa scriu dizertatia aia o data. Doar ca cartulia inca nu m-a invatat cum sa fac magnificul plan, dar mi-a sugerat de ce sunt cu curu-n sus (scuze de expresie!):

E totul vorba de valorile personale. Si asta e o mare revelatie. Un mare sut de la Doamne-Doamne sau cum Ii spuneti voi, cei de toate religiile (includ si ateii, care sunt si ei in sinea lor tot o mica religie cu o logica de sine statatoare). Cand sutul incepe sa doara mai putin si am sa imi ordonez mai bine gandurile am sa hop-top si pe blog.

hit me baby one more time

(baby in acest caz este Dumnezeu, Natura, Forta, Energia aia care cateodata iti da cate un polonic dupa cap ca tu sa mai pricepi cate ceva din ce te inconjoara si sa faci “Aaaaa, asta era!”
AVERTISMENT: e o postare pour moi. Pentru ca tocmai ma luminez in anumite chestiuni si am nevoie sa mi le scriu in oridine. Mai mult, e posibil sa aiba si o tonalitate din aia de trainer de corporatisti cu be your best version sau maximize your self-esteem.)

Dupa indelungi framantari ce au tinut de luni pana azi, adica aproape 5 zile mi-am dat seama de ce in pana ei de treaba nu ma mai pot conecta la realitate. Si oricat de mult imi place sa fiu aeriana si cu capul bagat in metafore si oricat de mult as asculta pe strada Chicago si m-as crede fix cand ajung la Romana Roxie Hart, mi-am dat seama ca ceva nu era ok, ca prea eram dusa cu pluta de vreme ce nu mai era in controlul meu toata aceasta aiureala prin ganduri. Una e iti controlezi starile si sa te concentrezi cand trebuie si sa fii aiurita tot cand trebuie cum a tot facut pana acuma si alta e sa fii non-stop cu head in the clouds. Caci vreau-nu-vreau am deadline-uri, am responsabilitati, am facut niste promisiuni unor oameni si am facut niste alegeri. Atunci de ce nu ma tin de ele? De ce nu pot fi serioasa? De ce simt ca ma sufoca? De ce nu imi mai aduc satisfactii? Am innebunit de tot?

In primul rand vechea andreea judeca asa: apoi fusei la Timisoara care e un leagan al celor mai faine prietenii, gasii acolo si anul asta oameni faini de tot si m-am nostalgicat dupa ei la intoarcere. Doar ca efectele acelei “nostalgii” s-au revarsat asupra intregii mele activitati de la Bucuresti. Si m-am trezit fara energie, suparata, cu fundu-n-sus, fara chef si tragere de inima, complet demoralizata si fara nici o urma de interes in tot ceea ce aveam de facut si tot ceea ce reprezenta viata mea. In loc sa ma energizeze si sa ma motiveze zilele alea faine m-am facut o mamaliga. Si asta e grav. Ca si cum mi s-ar fi spus ca am sifilis. Intelegeti, nu?

Si apoi m-am mai gandit. Buun, avem o problema, hai sa stam sa o discutam. Ti-e dor de el, de Pat, Jim si Bart. Pentru ca ei nu sunt aici si pentru ca tu i-ai fi dorit => conflict de “interese”, total exterior puterii mele de a schimba ceva. Din moment ce eu nu am puterea sa condensez Romania, Europa sau Oceanul Atlantic si sa fac ca toti cei dragi sa fie in acelasi loc cu peroana mea, atuncea nu prea era rational pentru mine sa mai stau in starea asta. Dar cum sa ies? I have to change. Cand ceva te doare si nu tine de tine sa te faci bine, faci eforturi sa te uiti inauntrul tau. Ca atunci cand te trezesti ca te doare gatul. Stii ca e de la un virus/ bacterie. Dar nu te apuci sa cauti bacteria sa o iei de par, ci te ocupi de propria ta persoana. Incepi de la tine.

Si am inceput. Dar eram dezorientata si serios ca nu glumeam cu fazele alea cu statu in pat cu patura in cap si bocit ca la norma full-time. And I can be a pain in the ass in this moments. Rau de tot. Dar cum totul in viata asta a mea apare atunci cand am mai mare nevoie, asa a aparut si Alex cu cartea aia de managemet al timpului. Si cu draci si fara prea mult chef am zis ca am sa o citesc ca sa invat cum sa imi fac un program ca de oameni normali ca sa imbin tot ce am de intampinat anul asta, respectiv: cele doua joburi (de la revista si de la “catedra”), masteratul, dizertatiaaaa, planificarea nuntii, mersul cat mai des acasa la beibi si de ce nu, a avea o viata. Ma gandeam ca poate ma lumineaza si o sa vad si eu de unde o sa scot timpul ala care o sa ma ajute sa ma apuc de epistemologia-lu-Dumnezeu si sa scriu dizertatia aia o data. Doar ca cartulia inca nu m-a invatat cum sa fac magnificul plan, dar mi-a sugerat de ce sunt cu curu-n sus (scuze de expresie!):

E totul vorba de valorile personale. Si asta e o mare revelatie. Un mare sut de la Doamne-Doamne sau cum Ii spuneti voi, cei de toate religiile (includ si ateii, care sunt si ei in sinea lor tot o mica religie cu o logica de sine statatoare). Cand sutul incepe sa doara mai putin si am sa imi ordonez mai bine gandurile am sa hop-top si pe blog.

pluta.

Nope, nu pot inca vorbi dragut. Si inca nu imi pot pune imaginatia in miscare, asa ca sorry. Azi sunt doar o pluta careia i s-au inecat corabiile.

E intunecat si asta ma face sa dormitez, sa beau cafea. Cafeaua mi-a facut o criza de stomac. Stomacul ma tine in casa. Stau in casa, dar am treaba la job. Am treaba la job, sunt stresata. Sunt stresata ma doare stomacul si capul mai tare. Ma dor astea mai tare mai bag o cafea sa ma trezesc. Doar ca NU ma trezesc.

Si jur ca nu mai recunosc pe nimeni din jurul meu. Zici ca mi s-a sters creierul la Timisoara sau ca mi-am schimbat ochii. Vad totul altfel. Si vad lucuri nu-prea-dragute la oameni pe care ii credeam sau ii voiam draguti. Si pentru prima oara in muuult timp vreau sa o rup cu ceva persoane. Nu imi mai trebe amici si amice si iesiri si tras de sireturi. Nu-s buna la asa ceva. Nu-s distractiva cand trebe sa pierd noptile la alcool. Nu-s asa si nu pot deveni, nici de dragul de a pierde acele nopti in compania unor oameni draguti. Si nu mai vreau prietenii la joburi. That is just bullshit. Si nu, nu imi mai convin muuulte lucruri si daaaa, ma sperie amarata asta de criza care creste ca un arici de mare sub ochii mei.

Tot ce mi-as dori azi e:
1-sa ma uit la un film prost, cel mai prost film din lume cu El.
2-sa ma apuc sa citesc ceva pe epistemologie. simt nevoia de studiu din ala serios cu caiet si creion. si sa scriu la dizertatie si sa las sa ma ia din nou avantul ala intelecutalo-academic.
3-sa ma cert cu vlad (cred ca l-am visat sau ceva de genul ca m-am trezit cu gandul la el)
4-sa stau de vorba cu alexandra. she can really understand me. more than mom, more than him.
5-sa ma uit la My Fair Lady pe repeat. intr-una. non-stop.

Si nu vreau sa ma mai sune nimenea. uite asa. nici Johnny Depp, nici nimenea. azi e vreme de din aia de stat cu patura in cap si plans si de purtat urat cu oamenii, atata de urat incat si ei dupa aia sa se poarte urat cu tine, ca tu in sfarsit sa ai un motiv rezonabil sa stai cu patura in cap si sa iti bocesti soarta.

ps: daca veti intreba ce am, raspunsul e simplu dar incredibil: nimic.

25 octombrie

Imi beau cafeaua. Sunt cumva somnoroasa, obosita, ma doare spatele. Dar e perfect totul. Doar ca azi nu pot fi altfel decat schematica. De 4 zile sunt in Timisoara. La inceput am fost nostalgica, pentru ca de acest oras ma leaga frumoase prietenii si nu ma gandeam ca din nou, dupa doar un an de la cea mai frumoasa experienta internationala as putea sa ma mai leg emotional de niste persoane. Dar am facut-o. Si e fantastic!

Nicioadata n-am crezut ca dansatul si cantatul pe strazile din Timisoara pe muzica din Chicago sau My Fair Lady ar putea fi ceva natural si un-disturbing. Dar e. Pentru ca Bart e chiar un tip care poate face orice porcarie sa fie cute and funny si naturala si plina de fonetica. In viata mea nu am avut atatea discutii despre pronuntarea si scrierea cuvintelor si cate forme de “a” are limba romana comparata cu poloneza sau latina sau engleza! Iar Ioana dupa 2 beri e chiar adorabila. Si chiar poate dansa pe Duffy intr-un club gay (btw, I hate the Mercy song. It’s bleah!). Iar Jim, eh, cu Jim e altceva. E pastor intr-ul orasel langa New York, nascut in Boston si LGBTQ activist. Si e cel mai degajat om pe care l-am cunoscut. Glumele lui cu Jesus sunt bune si efectiv m-a invatat ca daca esti confortabil cu ce crezi si esti, poti foarte bine lua la misto acele lucruri; ca umorul poate fi o forma de a arata lumii “i’m fine with that!”. Si Nadia, timida si sfioasa, vorbind cu accent moldovenesc pronuntat, cu picioare perfecte si par blond luptand pentru drepturile persoanelor transexuale in RM. E o femeie superb de decenta cum nu am crezut vreodata ca mai exista. Cu maniere si tot tacamul. Pana aseara am crezut ca e straight. Creierul meu nu putea accepta ca femeia asta simpatica si cu voce moale din fata mea s-a nascut barbat. E atata de femeie incat efectiv nici nu mi-a pasat ce a fost in certificat la nastere, efectiv nici nu mi-am putut imagina. Si e uimitor sa realizez ca imaginea mea de trans era desprinsa nitel din filmele lui Almodovar.

Sunt atatia oameni de care nu m-as desparti. Pana si Bart care pana ieri tot urla prin hotel “Sunt o capsunica, mananca-ma” a fost trist cand a plecat azi spre aeroport. Iar eu am fost la randul meu trista. La 19 am si eu zborul, iar pana atunci vreau sa mai profit de Jim (apropo, imaginati-va un barbat simpatic, cu camasa de reverend intr-un bar gay gen sauvage, facand glume despre miscarile de dans ale celor din jur). Iar aseara inainte de a merge in Sauvage am vazut Remember a lui Razvan Mazilu…Iar piesa era uimitor de asemanatoare cu postarea mea anterioasa despre misterul masculin. De parca eu am scris si el a actionat. Am tremurat o lunga perioada dupa aceea.

Sper ca, la un moment dat voi putea discerne mai bine informatiile ce le-am adunat zilele acestea. Doar ca m-am simtit atata de bine si natural, pentru prima oara in viata, cu un grup de gay! E cea mai profunda si emotionala intalnire din viata mea, unde nu a trebuit sa ma tem ce vorbesc, unde cei din jur foloseau cuvintele discriminatorii cu umor si luau la misto stereotipurile. Nu mi-a fost frica ca sunt straight si ca nu voi fi acceptata din cauza aceasta, cum mi s-a mai intamplat in Olanda, nu mi-a fost frica sa rad cu lacrimi la modurile lor de “a agata”, nu mi-a fost frica sa intreb. Si nu stiu cand oamenii vor realiza ca they’re here, in jurul nostru, ca simt ca si noi, ca aceleasi cuvinte care ne dor pe noi ii dor si pe ei, ca se pot indragosti si pot avea deceptii. Si spre dezamagirea mea, sunt umani, mai umani uneori ca orice crestin ortodox straight pe care ii stiu!

ps: cei care se vor trezi sa imi aduca porcarii de argumente despre “boala” gay/ lesbi/ trans, sa nu se oboseasca, pentru ca acel comentariu nu va face parte dintr-o discutie de vreme ce eu nu voi participa la ea. Asa ca nu va obositi. Nici sa injurati, sa stereotipizati sau sa faceti prejudecati. Gasiti alte bloguri, presupun ca sunt destui homofobi care scriu pe internet. Va multumesc!

Misterul masculin. Manifest.

Si m-as catara pe tine precum alpinistii pe K1. Pentru ca esti urias. Si pe cat ma fascinezi, pe atat pe inspaimanti. Si mirosi a tutun intr-un mod in care eu nu miros. Si nu inteleg asta, nu te inteleg. Nu pot gasi moleculele acelea minunate care iti sunt esenta. Esti chimie neinventata.

Si stiu ca se cade ca metaforele sa fie pentru femei. Si sa le spuna barbatii. Si mai stiu ca nu exista mister masculin. Dar eu zic ca lumea e tacanita. Ca si femeile care se cred misterioase. Cum de nu vad ele ce taboul nepictat inca de Dali e iubitul lor? Cum sta el drept in picioare si cum se poate transforma intr-un gigant-gingas atunci cand te mangaie! Cum tot ce poate fi infricosator la el se transforma in sublim si tandrete ca apoi sa fie din nou fioros! Si pare o curba a lui Gauss, ca un relief de dealuri si campii, pe care nu o poti incadra in nici o statistica. Nici un numar nu i se potriveste, de parca e alchimie si de parca egiptenii antici ar fi trebui sa inventeze o cifra numai pentru el pe care sa o fi scrijelit pe sacrofagul unui faraon.

Si e ca din povesti. E si print cu par blond si erou salvator, dar e si groaznic de crud cu zmeii si vrajitoarele. Si are in el antagonisme care se bat cap in cap intr-un mod uniform, fix ca la balet. Ma uit la el si nu pot sa nu imi spun ca e cel mai mare mister din viata mea. Pentru ca poate sa ma iubeasca in felul acela care ar topi si Antarctica. Pentru ca ma face sa simt pentru el emotii pentru care nu exista sunete. Pentru ca ma face sa imi doresc sa fiu slaba doar ca sa ii incap in brate si sa ma tina acolo cat mai mult. Pentru ca ma face sa vreau sa ii vorbesc cu o voce nepamanteana, ca urechea lui nu merita sa auda sunete obisnuite, pe care toti oamenii le fac.

Iubitul meu e ca toti oamenii. Doar ca uneori e atata de mare incat, chiar daca il tin imbratisat, tot simt ca nu l-am cuprins cu totul. Si nu, nu e ca apa, care iti scapa, aluneca din maini. E ca o stanca. Il atingi si il simti intreg, doar ca nu il poti cuprinde. Si poate pana la urma, asta mi-e si menirea. Sa caut toata viata o modalitate prin care sa pot sa il privesc in intregime, sa il ating in intregime, sa il inteleg in intregime.

Pentru ca uneori, iubitul meu, esti ca o cladire din aia interbelica care pur si simplu nu vrea sa incapa in fotografie!

Declaratie de independenta

Tu nu-mi vei fi niciodata sot. Nu asa cum spera mama ta sau toate mamele din lume. Nu te-am luat ca sa imi fii barbat, nu te-am luat ca sa aiba cine sa ma initieze in viata sexuala si sa ma apuc sa fac copii. Nu te-am ales pentru situatia materiala si nu te-am visat pentru siguranta ce mi-ai oferi-o.

Tu-mi vei fi mereu iubit. Din genul ala, iubitul-meu-din-clasa-a-10-a. Baiatul ala care ma duce in Vama chiar daca crede ca spiritul Vamei a murit. Baiatul acela care mi-a adus pisoi in casa, chiar daca el uraste animalele. Pustiul ala care se chicoteste cand il pup la semafor. Adolescentul care inca se bucura de mine dimineata cand imi beau cafeaua in tricoul lui.

Si ne vom casatori. In curand. Si chiar daca ma mai sperii si intru in panica sunt fericita ca tu esti the one si nu altcineva. Nici nu ar fi putut un altul sa fie. O stiu asta, oricata teama as strange cu privire la viitorul meu statut de femeie maritata. Dar cand vorbesc cu tine de viata noastra in doi, cand povestim noi ce planuri avem, cum fiecare isi cauta drumul si incearca sa isi faca un loc al lui, simt ca nu mi-as mai dori nimic altceva. Doar cu tine de mana pot avea fluturasii aia in stomac si calea libera sa merg in orice directie vreau. Si totul e o aventura, chiar daca distanta ne separa, chiar daca tu esti cu picioarele pe pamant si eu aeriana.

Si te-am ales cu inima si mintea. Si crede-ma ca nici macar tu nu te-ai analizat vreodata in viata ta cum am facut-o eu. Nici macar tu nu iti stii defectele sau calitatile asa cum ti le stiu eu acuma. Pentru ca m-am temut de viitorii 60 de ani de acum inainte si te-am tot testat si te-am incercat si te-am alungat si te-am certat si te-am nimicit. Iar tu mereu ai ramas. Mereu ai fost. Iar eu acum pot fi sigura ca pot fi eu, mai eu ca niciodata alaturi de tine. Am o certitudine cu care as putea muta blocurile astea comuniste pe o alta planeta.

Ti-am spus azi ca esti cel mai bun iubit? Ti-am spus azi cat de libera ma simt in iubirea asta? Si oamenii zic ca dragostea dureaza 3 ani. Si o zic si eu. Doar ca oamenii nu isi dau seama ca dupa 3 ani iubirea vrea sa mearga, ca, asemeni unui copil stie sa faca singura la olita si vrea sa descopere lumea. Dar asta nu va insemna niciodata ca ea disparut. Dragostea dureaza 3 ani; pe urma creste mare si frumoasa.

harry pottering in life

stii, cateodata totul e oribil pentru ca asa ne imaginam noi. pentru ca si acel oribil e doar ca o mlastina cu crocodili peste care treci si ajungi in padurea femecata. orice oribil, teribil are un exit. spre ceva minunat.

eu cred in magie. dar nu aia cu globuri de cristal si tiganci cu banuti la gat. ci in magia aia ascunsa sub teasta. acolo nu iti trebuie nici o vraja, nici o licoare fermecata ca sa intri. trebuie doar sa o vrei in viata ta.

stii, cateodata oamenii te catalogheaza drept visator. si nu iti dau nici un credit. dar sa nu ii asculti, pentru ca ei sunt doar teste care verifica rezistenta visurilor tale.

eu cred ca fiecare avem o menire. si nu cred ca menirea vanzatoarei de la chioscul de la colt e sa fie vanzatoare la chioscul de la colt. menirea noastra e un picut mai desteapta de atat. doar ca trebuie si noi sa fim destepti sa putem trai cu ea.