Virtuoasa

Inchise ochii si stranse din dinti. Barbatul gafaia deasupra ei, iar ei ii trecuse prin cap sa incerce sa imite placerea. O durea insa si ii era greata. Incerca sa se miste, sa scape de greutatea lui. Barbatul insa o apasa mai tare si intra in ea cu forta. Fata i se contorsionase de durere si scarba. El insa simtise asta, simtea respingerea ei si dorea dovada efortului sau pe chipul ei. Chipul Aminei insa nu trada nici o urma de placere ci doar de dezgust. Barbarul se incapatana si impingea din ce in ce mai puternic in trupul ei pana ce excitatia si nervoziatea atinsera cote maxime.

- Tipa! ii urla el si o tranti de perete tragandu-i parul lung. Ea incepu sa se zbata si incerca sa scape. Devenea tortura ceasul platit de barbat.

- Am dat bani pe tine tarfa, fa ce-ti spun! Ea se smunci, iar el o palmui dur peste fata.

Ea insa nu tipa, era obisnuita si nu voia sa ii dea si aceasta ultima placere: aceea de a o umili, de a o poseda. Ii putea avea carnea trupului, dar nu ii putea comanda ce sa faca, nici macar prin durere. Stranse mai mult din dinti. Stia ca barbatul va deveni mai dur si mai neinduplecat. Dar era obisnuita si avea sa indure cu stoicism durerea fizica. Barbatul deja uitase pentru ce se afla acolo, in el excitatia fu invinsa de simtul animalic si incepu a o lovi intai cu palmele apoi cu pumnii, din ce in ce mai dur. Ea se ghemui incercand sa-si apere fata, nescotand nici un geamat insa. Tacerea intarata pe barbat din ce in ce mai tare iar cuvintele murdare ce i le arunca se transformasera in urlete salbatice. Ea tremura si se infricosa. El o prinse de par si o arunca in parete. Isi simtea sangele in gura si si-l vedea stropi la picioare. Zambise insa, caci deja devenea limpede. Mintea i se limpezea. Intotdeauna daca ajungea in asemenea puncte cronice o luciditate sora cu moartea o stapanea iar ea putea atinge trepte de intelepciune. Credea ca moartea e acel sentiment de pace ce urmeaza strivirii si durerii trupesti. Ploaia de lovituri nu mai avea efect asupra carnii ei despre care ea spunea ca a intrat in putrefactie deja. Au intat sute de barbati in ea incat trupul ii murise cu desavarsire. Stia ca ce e de nepretuit nu sta in trup, nici in vaginul in care intrasera si maini si organe in erectie, nici in orgasmele atat de rar intalnite. Amina nu credea in multe, dar credea in ceva superior trupului si carnii. Credea in spirit si intr-o forma a sufletului. Stia ca durerea nu e o cale de a atinge desavarsirea. Nu era atat de naiva. Stia insa ca doar suferinta poate raspumpara pacatele carnii. Suferinta nu ii aducea pacea, pacea ii venea din sentimentul ca a platit prin acea durere pacatul de a-si fi intinat trupul. Credea ca in trupul ei salasluieste acea forta divina. Uneori o numea Dumnezeu, alteori se ferea de acest cuvant. Cand simtea aceasta stanjeneala in fata acestui simplu cuvant isi spunea ca aceasta e stanjeneala primordiala, lasata de Adam si Eva. Acelasi sentiment l-au nutrit si stramosii, cazuti in pacat fiind. Isi auzi capul lovit de ciment. Isi simti tampla zvacnind.

- Pune-te pe pat acuma. tipa el gafaind. Hai, esti surda? Urca-te! Am platit pentru ceva si nu
plec nesatisfacut. Esti o curva proasta! Asta esti! racni el si o trase de par spre pat.

Ea zambi nescotand nici un sunet. Stia ca placerea maxima in astfel de momente e sa renunte la tacere si sa planga. Ea nu e platita insa pentru astfel de placeri. Asta e placerea pe care o va da numai Lui Dumnezeu, cand va ramane singura in camera. Va plange si va cere iertare. Il privi pe barbatul asta cu pantalonii in vine din fata ei si zambi. El habar nu avea ce facea ea, el habar nu avea ca ea ii stia gandurile pentru ca ii stia instinctele. El nu stia ca ea ii cersea mantuirea vanzandu-se.

- Razi curva? si o plesni peste obrazul stang. Intoarce-te! Fa cum iti spun daca nu vrei sa te stalcesc in bataie! Asa…vezi ca stii? Nu ti-e mai bine asa?…Tot taci?…Tu esti din alea, curve incapatanate, ha? o prinse de par si impingea in trupul ei insangerat si vanat.

Are chef de conversatii, gandi ea. Dintr-o data i se facuse mila de el. Atat de mila incat ii venea sa planga. Simti dintr-o data cum in spatele el barbal oboseste.

Cand termina o impinse lasand-o sa cada cu fata pe perna. Auzi fermoarul de la pantalonii lui si cum se scotocea sa scoata banii. Cu ultimele puteri, in momentul in care el se apropie sa-i puna banii pe noptiera, se rasuci, il prinse de gat si il saruta cu cea mai buna imitaie a iubirii de care era in stare.

Saturday October 28, 2006 - 12:30am (EEST)

Dorinta

- Mi-am amintit de moarte, de Iad…Ti-ai amintit vreodata Iadul? E ingrozitor. Am avut o clipa revelatia caderii in pacat, fascinatia lui…Pentru ca exista o fascinatie a raului, a pacatului…, si se intoarse cu tigara fumata pe jumatate spre mine si ma privi adanc in ochi. Numai ca la mine fascinatia nu porneste din acel instinct de a atinge ceea ce mi-e interzis, continua ea plimbandu-se prin camera si zambind cu buzele ei rosii. Nu, la mine fascinatia porneste din prea mult Bine, din prea multa Iubire… si se intoarse brusc pe calcaiul stang si porni cu pasi apasati spre mine. Se apleca si imi stranse barbia cu mana dreapta. Ma privi in ochi adanc. Nu clipise. Ma privea pana in fundul craniului, pana in albul sufletului. Chipul nu ii tresarise. Parea de marmura. Nimic nu se clintea din fiinta asta, nici macar un fir de par in bataia vantului. De nepatruns, carne de nepatruns era. Trase un fum din tiagra ce statea intre degetele mainii stangi, imi suflase fumul in fata si rase cu zgomot, rase nervos. O priveam si nu clipeam. Trageam aer in piept, respirand fumul din tigara ei, simtindu-i pe limba gustul de femeie implinita, de femeie mandra cu pantofi cu toc inalt si buze rosii.

-Uneori nu stiu ce e Binele, si atunci ma arunc singura in pacat sperand ca imi voi frange cateva pene din aripile cu care zbor angelic spre Rai. Sper sa mi le frang, sa ma doara, sa ma darame, sa ma zguduie, sa ma infricoseze… Rase din nou; eu am tresarit. Vocea i se schimba, iar eu eram singurul martor al acesti schimbari. Se plimba aruncandu-mi din cand in cand cate o privire prin firele de fum ce i se ridicau dintre buzele rosii. Ai vazut vreodata un avion prabusindu-se? I-ai vazut chinul, chinul sau de lucru metalic, creat, fara suflet, dar care totusi se zbate sa ramana in vazduh?…Asa sunt eu in timp ce cad in pacat…doar asa imi pot reveni si pot simti pe Dumnezeu, iubirea, fericirea, lacrimile…Doar asa te pot iubi… Si se aseza pe marginea patului. Eu ramasem incremenita in catifeaua fotoliului. Ma uitam la femeia asta, imbracata in cea mai stramta si mai eleganta rochie de matase neagra pe care am vazut-o vreodata, cu picioarele ei lungi, lungi prinse de pantofii cu tocurile cele mai inalte, cu buzele ei rosii si ochii conturati cu tus negru si imi ziceam ca m-as putea uita la ea clipe infinite. Intr-un timp am observat ca ea ma privea. Fata ii era grava, nu zambea. Parea sculptata in granit. Muschii nu ii tresareau, nu clipea. Emana putere. Parea magnifica, parea Hera incoronata si asezata pe varful Olimpului asa cum statea ea acum, cuminte , cu mana stanga sprijinindu-i corpul lasat lejer intr-o parte. Parca venea din alt loc, din alta lume. Apoi parca deschideam ochii mai tare si vedeam in ea femeia secolului XXI, femeia boss, femeia nascuta sa conduca companii internationale, sa tipe si sa dea ordine si toata lumea sa i se aseze la picioare. Ochii incepura sa ii sclipeasca. Isi crapa buzele, incerca sa spuna ceva, dar vocea nu o ascultase. Mirarea si spaima si bataile inimii mele cresteau. Ma cuprinse un tremur ciudat si eram invaluita de o caldura interioara care venea dinspre rujul cel rosu de pe buzele ei.

-Simt ca am sa cad in pacatul cel mai grav si in intunericul si tartarul Iadulul impinsa de iubirea ce ti-o port… si porni incetisor spre fotoliul de catifea rosie in care simteam ca ma topesc. Venea inspre mine cu miscari de felina, iar eu credeam ca ma voi dezintegra si ma voi face una cu aerul ce-l expirau plamanii sai. Venea, se apropia, iar eu nu puteam face nimic, nu o puteam opri, nu ma puteam opri. Distanta se micsora, iar noi ne apropiam ca doi magneti: un + si un -. Ea facea pasii insa eu eram cea care simteam ca se apropie de trupul ei. Deja ii simteam respiratia si in dinti tineam rujul ei rosu aprins si mainile imi erau crucificate in parul ei perfect aranjat. Am inghitit in sec si mi-am fortat urechile sa iasa din lumea de soapte ce mi se formase pana si in retina si sa o privesc , sa privesc spectacolul ce mi-l oferea. Se asezase in genunchi in fata mea. Ma temeam pentru ciorapii ei atat de fini si pentru genunchii ei gingasi. Ea insa imi imbratisa picioarele si vorbea soptit.

-Sa stii ca iubirea iti poate deschide cu usurinta portile Iadului…Eu insa nu am sa regret aceasta cadere, pentru ca nimic nu e mai frumos ca suferinta din iubire. Si ma privi cu cei mai inocenti ochi, cu cea mai suava infatisare ca si cum femeia devenise intr-o clipa copil, ca si cum puterea si maretia si mandria se retrag ingenuncheate in fata cuvintelor de iubire. Nu vorbesc de acea suferinta patetica pamanteasca. Nu, eu merg mai departe, merg in Rai si in Iad…Si te voi iubi chiar de Iadul ma va ingloba si ma va digera ca pe un mar! Nu voi regreta!…Nu voi regreta… Si isi ascunse fata in poala mea si simteam cum imi respira pielea si cum incearca sa se imbibe cu mirosul trupului meu. In nari ii aveam parfumul si ii vedeam gatul miscandu-se in cel mai lasciv ritm si inima se trezise in mine si ca un vultur atras de cadavru imi infipsem mana in parul ei si i-l stransem in pumn. Ea gemu incetisor , iar perspectiva de a poseda femeia asta desprinsa din pozele cu dive blonde si trupul asta infasurat strans in matase neagra imi incetosa mintea si mi-am lasat trupul invadat de placerea, intuita doar, a atingerii pielii ei. Ma lasasem usor din fotoliu si stateam amandoua in genunchi cu palmele incadrandu-ne fetele si zambindu-ne. Am inchis ochii si mi-am lasat buzele atinse de rosu si cea mai placuta caldura m-a invaluit. Incet ma trase pe podea, iar mainile mele ii cautau umerii si rochia pe care o doream scoasa. Ii simteam sanii apasandu- i pe ai mei si tremuram ca o copila , tremuram si o doream si mai mult cand ii simteam respiratia intretaiata cum imi atingea gatul. Isi ridica privirea si ma privi in ochi sarutandu-ma cu aer, cu carne, sange, iar ochii nostri faceau dragoste in cel mai luminos mod cu putinta.

-Nu vei avea de ales, vei accepta fara sa vrei sa ma impingi in intuneric, trebuie! sopti ea in timp ce-si aseza unduindu-se trupul intre picioarele mele. Asa trebuie sa fie, e singura mea dorinta…Dorinta pacatului insamantat de cea mai pura iubire… M-am lasat purtata de bratele-i subtiri si, incolacita de picioarele ei lungi mi-am dorit ca intunericul etern sa arate ca rujul ei sters de coapsa mea…

Tuesday October 24, 2006 - 10:28pm (EEST)

Moartea Siervei Maria de Todos Los Angelos*

Fereastra se sparse cu zgomot si fluturii albastri au navalit in camera, acoperind-o, infasurand-o in praf albastru si cuvintele incepura sa ii tasneasca pe buze cu viteza luminii rosii ce ii curgea din creier in inima si din inima in talpi. Si totul se invartea si lumea era toata un praf albastru stralucitor si camera era rotunda si nu mai distingea tavanul de pat si patul de mana ei dreapta si obiectele zburau si ea zbura odata cu ele si zgomotul sticlei sparte ii persista in urechi si irisul ochilor o data negri au devenit albastri ca oceanul Tahuantinsuyu , oceanul visurilor ei, oceanul zeilor. Aripile lor o loveau si fata ii devenise albastra si simtea praful cum ii intra pe nari, cum ii patrunde in sange cum devine o fiinta cu totul nou, plina de aceasta culoare vie, azurie, cum cuvintele se puteau atinge si cum aruncate aerului ele se materializau in litere mari din praf de fluture, cum aceste lietere prindeau aripi si zburau spre fereastra sparta si cum se lipeau de alti oameni si cum spargeau ferestrele celor ce dormeau linistiti in acest miez de noapte fantastic. Si ea dadea din brate, si le deschidea larg primind stolul de flururi si lovindu-i apoi cu furie salbatica. Radea si auzea ecoul vocii sale dincolo de fereastra pe care entuziasmul zburatorilor albastri o sparsesera. Parul ei negru se colora si crestea dinspre varfuri spre radacini, si, cand totul se terminase si fluturii parasisera camera obositi si cu aripile sfasiate si sangerande ea ramase singura si albastra in fata oglinzii.

Stia acum ca putea atinge cu degetele orice ii iesea in cale pentru a scrie pe acel ceva romanul vietii ei. Stia asta si stia ca El e dincolo de peretii astia si ca doar astepta cartea vietii ei pentru a o intalni. Ea stia ca el astepata o ploaie pe care o visase intr-o dimineata. Barbatul pe care il va auzi spunand “Pana la urma a plouat ploaia care imi place mie” va fi el. Sierva Maria de Todos Los Angeles isi atinse parul albastru si lung pana dincolo de brau si incepu sa muste cu dezgust intai, si apoi din ce in ce mai infometata din el . Stia ca atunci cand nu va gasi cuvantul potrivit nu va trebui decat sa manance si sa suga substanta din parul ei cel albastru care ii reinvia din ce in ce mai stralucitor la fel ca o pasare phoenix a oceanelor.

Isi lua creionul si porni pe strazi iesind din camera pe fereastra sparta de fluturi. Incepu sa isi scrie cartea cu cuvinte formate din aer si din respiratie pe intinsul cerului negru si instelat, cand se opri brusc simtind mirosul pamantului uscat de seceta ce nu parasise insula de 7 ani. Stia ca el isi astepta ploaia, asa ca impinsa de o iubire cum numai nebunii pot atinge, Sierva Maria de Todos Los Angeles se tranti la pamant si isi scrijeli cu creionul venele mainii stangi udand pamantul cu sangele ei pentru a simti pentru o clipa mirosul humei de dupa ploaie, ploaia mult asteptata de el. Isi manji cu pamantul inmuiat de sange trupul ei albastru si porni mai departe : cu mana dreapta scriindu-si cartea pe cer si cu mana stanga mancand un bulgare din pamantul inrosit si sarat. Seceta o usca si aburii cerului ce ii dorea in nari nu apareau. Ploaia era departe si la fel si el. Isi infipse creionul in vena deschisa si cu sange scrise pe cer Sa fie ploaie , insa ploaia nu se grabea sa se iveasca. Atunci isi spuse ca trebuie mai mult sange, atat de mult sa curga incat sa faca norii sa apara si sa planga de mila ei cu apa sarata si sa ii umple venele la loc. Trebuia sa se dea pamantului pentru a-l avea, trebuia sa-si fie victima ci calau pentru a chema jumatatea, pentru a intregi iubirea. Pentru ca Sierva Maria de Todos Los Angeles stia ca iubirea e precum oceanul Tahuantinsuyu: nu poate deveni deplina decat in momentul in care a inghitit totul in cale, pana si pamantul, pana si trupurile. Isi plimba trupul albastru si mana sangeranda udand pamanul in urma asteptarii implinirii iubirii sale. Semana sange in pamant pentru a culege iubire, plangand lacrimi albastre-cristalin si sangerand rosu rubiniu. Sierva Maria de Todos Los Angeles mergea pe pamantul crapat si insetat, si viata i se scurgea in el recladind conducta primordiala a jertfei si a inimii daruita in pocal zeului mortii Ahpuch. Stia ca se sfarsea de aceea, cu ultimele forte mazgalea in nestire cerul si aerul cu praf albastru de aripi de fluturi. Un fluture cu aripile zdrentuite ii asezase pe buze un zambet, milostivindu-se de chinul si incapatanarea ei de a cauta intregirea unui sentiment inuman si infinit. Cel putin acum oamenii ce ii vor intalni trupul neinsufletit vor crede ca a murit fericita.

A doua zi Sierva Maria de Todos Los Angeles a fost gasita moarta, cu parul si pielea albe ca zapada ce nu o vazuse niciodata si cu venele mainii stangi desfacute. Numai ca, spre mirarea trecatorilor si a autoritatilor, din vene nu ii curgea sange, ci apa sarata din oceanul cu miros divin, Tahuantinsuyu . Intreg orasul se umplu de acest parfum ivit din trupul ei neinsufletit, iar aerul tot deveni albastru azuriu, incat parea ca oceanul s-a ridicat deasupra micii insule si a inlocuit cerul , iar oamenii sunt pesti si respira apa. Apoi, dintr-o data, fluturi mii, toti cu aripi uscate si innegrite, au aparut tragand dupa ei nori plini cu ploaie. Atunci, din spatele multimii de curiosi, un barbat rosti “Pana la urma va plouat ploaia care imi place mie”, si trecu mai departe zambind si umplandu-si pieptul cu aer albastru. Multi ar fi jurat ca in acel moment chipul Siervei Maria de Todos Los Angeles a luat pentru o clipa culoarea oceanului Tahuantinsuyu si ca si-a luminat fata cu cel mai frumos zambet vazut vreodata de un muritor. Din cer incepura a cadea picuri care adunau in calea lor praful cel albastru si sclipitor, imbracand intreaga insula in culoarea de doliu al Siervei Maria de Todos Los Angeles, in timp ce miile de fluturi cu aripile sfaramate pornira pe urmele barbatului fericit ca ploua ploaia lui, recapatandu-si cu cat se apropiau de el acel albastru puternic cu care sparsesera fereastra ei cu o seara inainte. Din spatele ploii, zambetul ucis de prea multa dragoste al Siervei Maria de Todos Los Angeles se ridica deasupra insulei Collasuyu.

*numele Sierva Maria de Todos Los Angeles este preluat din cartea lui G.Marquez “Despre dragoste si alti demoni”

Monday October 16, 2006 - 11:49pm (EEST)

a fost un post necesar. cartea a fost citita cu cativa ani inainte, iar ceea ce e scris, nu are legatura cu ea. pur si simplu m-am lasat dusa de fascinatia numelui…e un post drag mie tare de tot.

Tacerile cuvintelor

Il auzi ridicandu-se din pat. Ea stranse pleoapele ramanand cu ochii inchisi, prefacandu-se ca doarme. Auzi apa curgand la baie si pe el spalandu-se pe dinti. Apoi pasii lui coborand scarile, si zgomotul dulapului din bucatarie deschizandu-se si inchizandu-se; si focul aragazului si apa clocotind, pregatita pentru cafea. Il auzi intorcandu-se in camera si tragand camasa pe el. A auzit si cei sapte nasturi incheindu-se si fermoarul pantalonilor tragandu-se. Il simti apoi apropiindu-se cu pasi calmi de ea, ii simti rasuflarea si sarutul dat cu dragoste pe frunte. Auzi apoi cheile, si usa, pac!

Deschise ochii mari. Se ridica calma si dreapta si isi stranse cu mainile cordonul capotului de matase alba. Se indrepta spre birou si isi deschise laptopul. Ciufulita si cu ochii mari isi facu o cafea neagra si si-o aduse la birou. Era miercuri, ziua libera a servitoarei. Avea pachetul de tigari alaturi si colile albe si ecranul pregatit. Era agitata si pieptul i se ridica gafait sub camasa de noapte subtire. Se stranse pe scaunul biroului si privi in gol pixelii. Lua o gura de cafea. Privi. Era liniste. Casa cumparata de el pentru a-i aduce ei linistea si fericirea. Zambi trist. Un nod i se puse in gat. Aprinse o tigara. Trase cu nesat un fum. Clipi. Ceasornicul ticaia. Era un ceas mare din lemn de mahon, cu pendul. Se misca regulat, prea regulat gandea ea. Voia la toaleta, insa ramase nemiscata. Isi punea astfel corpul in astepare sub presiunea unei nevoii fizice. Tremura si incepu sa bata din picior nervoasa. Miscarile cu care isi ducea tigara la buze se precipitau si erau din ce in ce mai neindemanatice. Intr-un sfarsit, isi stinse cu o miscare aproape brutala tigara fumata pana la jumatate de coltul biroului. Tigara cazu pe covor, iar privirea ei urmarea aceasta cadere din nou si din nou si din nou cu o precizie demna de un ceasornicar. Retina ei retinuse exact traiectoria urmata de tigara. Zambi si incruntandu-si fruntea si isi izbi degetele de tastatura :“-Copacul a cazut la pamant in urma furtunii, spuse doamna Albescu.” Mai lua o gura de cafea, iar presiunea din pantec o facea sa tremure si sa bata din ce in ce mai nervos din picior.Isi mai aprinse o tigara. Cauta fraza de inceput. Izbi cu palma in tastatura laptopului si arunca tigara inca aprinsa in scrumuiera. Se ridica si incepuse sa se plimbe prin camera. Cauta, cauta….e acolo…sunt acolo cuvintele..Le simti, spune-le…hai…Cauta!…cauta…”a fost o furtuna cumplita”, ah, nu! e prostesc. Nu, nu e bine! Nu ma face sa vreau sa merg mai departe…nu curge…Camera devenise dintr-o data imensa , iar pasii ei deveneau parca din ce in ce mai mici si peretii cresteau pe masura agiatiei sale.Privi cu spaima in jur si se napusti spre ceasca de cafea. O lua in maini si mirosi aburii inca calzi simtind in nari cofeina. Zambi cu nervozitate, fortat. Gandurile nu i se adunau. Copacul, e esential sa incep cu imaginea copacului cazut…E esential sa simt sangele din venele doamnei Albescu…Si abia apoi ii voi putea da viata…Ea e vie, o simt..ah, cuvintele…Mai aprinse o tigara. Nu mai suport zidurile astea. Casa asta… Ce caut eu aici?…Capul ii vajaia. Nu-mi gasesc cuvintele aici, cuvintele sunt unde viata este, nu aici unde e linistea asta de ciment! Da…sa plec…Sa plec, sa iau trenul si sa plec la oras. Agiatia, da, numai agitatia inseamna viata si numai acolo as putea gasi fraza si cuvintele care sa ii urmeze! Se entuziasma si isi termina pe nerasuflate tigara. Se napusti spre hol sa-si ia haina, dar se bloca la mijlocul drumului.Dar unde sunt banii?…In mod sigur i-a ascuns, nu ma mai lasa sa fac nimic.Nu am voie! Si izbucni intr-un ras isteric si sfasietor. Doctorii mi-au recomandat liniste…Da, iar el ma obliga sa indeplinsesc porunca lor!…Prostul! Prostul!…Cazu moale si incepu sa izbeasca cu pumnii in pardoseala Prostul! Prostule! De ce ma iubesti atat?De ce asa?!…Totul incepu sa se invarta in jur si se simti ametita si sfarsita. Se ridica in picioare si se indrepta spre balcon. Se napusti spre balustrada si tipa Imi faci rau cu iubirea ta! Ma sufoci! Ma omori! …si se lasa in genunchi plangand, cu mainile rastignite de marmura alba a balconului. Stia ca nimeni nu o poate auzi. Erau izolati in casa asta construita pe varful dealului.In jur padure, padure cat vezi cu ochii. …ma omori…ma omori…ingana incet, din ce in ce mai incet, uncantec de leagan aproape. Stand cu capul plecat si prins intre mainile ei intinse semana cu o Magadalena cazuta in extaz, o femeie pierduta in o lume prea ordonata, prea calculata, o lume pe care nu o putea invinge decat prin sustragere. Lasa mainile sa ii cada pa langa corp si se stranse langa marmura rece, cuprinzandu-si genunchii cu mainile. Plangea tacut, numarand cu privirea umbrele funzelor de nuc ce se miscau pe suprafata alba a balconului. Intr-un tarziu se linisti. Se prinse cu mana stanga de balustrada si se ridica incet. Porni dreapta spre camera, dar era franta, iar capul si-l simtea greu. Se aseza usor pe scaunul biroului si privi nemiscata ecranul alb. Ramase asa pana se intoarse el.

(va urma)

nu a mai urmat.cred ca aveam eu ceva in cap la acel moment, insa acum nu mai am si mi se pare si o idee proasta. dovada ca nici macar n-am retinut-o in timp.

Wednesday October 11, 2006 - 12:35am (EEST)

Viata din inauntru

Se intoarse tacuta acasa. Stia ca in cateva clipe el va veni in urma ei. Ii va zambi, poate, si o va lua in brate sa o sarute. Isi va arunca servieta pe masa din bucatarie si se va aseza pe scaun sa-i povesteasca cum i-a fost ziua. O va intreba daca a gatit ceva sau vor comanda o pizza. Stia tot ce va urma. Il stia atat de bine. Ii stia ambitiile si visele si ii stia teama. Ea se cutremura. Nu ii putea face asta. El era fericit, iar ea isi dorea sa plece. Departe. Nu o putea face insa. Era legata de el, nu il putea lasa. Prea legata…

Isi scoase usor sacoul si isi arunca pantofii care au facut zgomot pe parchet. Ea tresarise. Se simtea grea si vinovata. Ii venea sa planga. Se indreapta spre baie si se incuie inauntru. Dadu drumul apei fierbiniti sa umple cada. Isi lasa rand pe rand hainele si intra in apa . Inchise ochii si se relaxa. Isi propuse sa ramana cat mai mult timp in baie. Auzi cheia rasucindu-se in usa. Apoi usa deschizandu-se. Ii auzi servieta trantita pe masa din bucatarie si fosnetul sacoului ce se dezlipea de trupul lui. “Tia?” Ea stranse ochii. Isi tinu respiratia. Realiza ca o frige corpul. Apa devene din ce in ce mai fierbinte, gandi. “Esti in baie?” Il auzea vorbind de dincolo de usa si isi spuse ca trebuie sa ii raspunda. Isi forta gura sa o asculte. Insa nici un sunet nu ii iesi. “Sa comand o pizza? Ca nu mai avem nimic in frigider”. Inima i se stranse. Il stia atat de bine! Cum sa ii faca asta? “Tia, esti bine?…” Totul devenise fierbinte. Aburii o sufocau. Apa incepu sa curga cascade din cada si sa se reverse pe gresie. “Tia?! Ce se intampla? Tia!”..Ea respira adanc si se ridica privind printre aburi usa a carei clanta era puternic lovita de mana lui. “Nimic, dragule. Nimic. Fac o baie. Nu te-am auzit din pricina apei.”, isi auzi vocea. Se mira de puterea aceea nevazuta care o ajuta sa raspunda cu atata naturalete. Se apleca si inchise apa. Lua prosopul si isi sterse trupul ud si fierbinte. Isi infasura tandru pantecul cu bratele. “Te iubesc. Eu te iubesc.” sopti si, infasurandu-se in halat iesi. “Esti bine?” o intreba el stangand-o la piept “Esti cam palida.” Ea zambi. “Nu am nimic, e de la apa fierbinte, cred.”

El adormi repede. Ea ramase in bratele lui si ii asculta respiratia. Arata atat de linistit si fara griji, isi spuse. Stia insa de acum ce avea de facut. Il iubea mult, prea mult poate, dar orele erau deja prea scurte pentru el ca ea sa i le consume cu acest sentiment care incepea sa i se concretizeze in pantec, cu acest sentiment care avea deja o inima formata. Stia ce are de facut. Stia ca ii va fi greu, dar avea unde sa plece: departe de iubirea lui. Plangea tacut si isi mangaie cu mana stanga pantecul. Va alege pe cel in care se va reuni totul. Va alege ceea ce prinde viata in ea, va alege sa ii pastreze astfel pentru totdeauna iubirea si privirea. El nu ar intelege si nu ar iubi ceea ce urma sa se nasca. Nu il dorea. Cel mai bine era sa plece. Isi repeta intr-una acest lucru si stangea din pleoape ca si cum din intunericul camerei ar fi venit amenintarea. Se desprinse usor de pieptul lui si se ridica la marginea patului. Statea imbratisata in propriile-i brate. “Pentru tine fac asta, sa tii minte” , sopti ea nenascutului. Se ridica, il saruta pe frunte si iesi pe varfuri din camera. Inchise usa plangand. Viata incepea sa prinda aripi in fiinta ei.

Thursday October 5, 2006 - 08:56pm (EEST)

Epilog deschis spre fericire

Dimineata asta se trezi singura. Isi trase pernuta la piept si ramase ea cu gandurile ei intr-o camera alba. Fereastra era deschisa.Pesemne o lasase el inainte de a pleca. In camera se facuse frig, septembrie e la sfarsit. Ea insa isi zambi amintindu-si de chipul lui mereu mirat in fata
cuvintelor sale. Ii era drag , si cuvintele lui atat de dure si reale si asezate in propozitii logice o limpezeau si ii faceau bine. Se intoarse cu un zambet larg si sincer cu fata spre tavanul alb si isi spuse ca ii este bine. Se simtea bine. Isi aminti de ea, de ea cea de dinainte de a-l fi intalnit. E totul nergu in amintirea aceea, incerca sa caute ceva frumos, se incrunta, isi chinui retina sa gaseasca ceva, insa nimic . Acum insa, simpla zi de ieri ii apare plina de lumina si plina de chipul lui . Viata ii pare insorita ca atunci cand era copila, cand totul era ilogic si cutremurele de pamant erau provocate de roboti uriasi. Chicoti si-si trase cearsaful alb peste cap. Se inchise intr-un cocon al fericirii si al luminii si se simtea confortabil.
El era plecat , ea insa mai lenevi zece minute inainte de a se ridica pentru cafea. Iubea diminetile care incepeau cu o cafea neagra si aromata. Se simtea incoerenta si mica si ii venea sa rada intr-una. Un zambet i se rastigni de chip si o chinuia cu fericire, iar ea, plina de masochism, nici ca voia sa inceteze aceasta continua tortura a iubirii.
Se intinse in patul mare si alb si se pisici si casca si se freca la ochi si chicoti dandu-si seama cat e de copila . La urma urmei timpul niciodata nu trece, mereu e acelasi. Mereu un cerc si doar cate o intrebare, cate un raspuns mai indraznesc sa ii tulbure cursivitatea: “Ma iubesti ?” , “Da”.

EPILOG
- Ti-am spus azi ca esti frumoasa?…o intreba el
- Nu, spuse ea zambind , dandu-si parul peste cap.
- Sa-mi amintesti sa-ti spun, si o saruta.
Ea se lasa pe spate si rase.

Thursday September 28, 2006 - 09:46pm

Faust si o dilema personala

… ma lupt impotriva cuvintelor obosite si a expresiilor fara relevanta, dar se pare ca uneori sunt prinsa in sistemul ce se numeste pentru cei mai multi “Realitate” si reusesc sa-mi insusesc pur si simplu un limbaj sec, unul de lemn in maniera postmoderna… O combinatie fatala petru un om care Cauta si Asteapta. Asta se pare ca e unul din riscurile pe care trebuie sa mi le asum daca voi dori o cariera in st. politice…se pare ca aici nu ai voie sa visezi…

Uneori am senzatia ca lumea orweliana din “1984″ nu s-a sfarsit, ca exista in ea ceva universal: autocenzura. Si nu ma refer la acea autocenzura de bun simt, acea autocenzura care sa te protejeze de anumite riscuri, nici la cea menita a te ajuta ca urci ierarhii. Ma refer la acea autocenzura care trebuie sa ti-o aplici pentru a intra in sistem si pentru a ramane acolo, mai grav, pentru a comunica cu oamenii. Ai voie, ti se permite sa visezi doar acasa, in pat, cand privesti tavanul alb… Cand iesi pe usa casei, trebuie sa iti iei masca, trebuie sa te conformezi, sa zambesti, sa vorbesti ca ceilalti pentru a fi inteles. Nu exista o represiune ca cea a securitatii daca nu te supui, dar exista o represiune a oamenilor care merg alaturi de tine pe strada. E ciudat, din perspectiva asta comunismul, a scos la iveala si a dat frau liber unor instincte aminalice, dar caracteristic umane.

Scrisesem un proiect pt un curs de istoria gandirii si am ajunsesem la o concluzie: comunismul nu e asa utopic pana la urma, a esuat poate in dorinta lui de a aduce Raiul pe pamant si de a implementa egaliatatea perfecta, dar a reusit cu succes un lucru: transformarea omului in Omul Nou, omul supus stereotipurilor si limbajului de lemn. Ultimele saptamani mi-au confirmat acest lucru. Am lucrat intr-un astfel de mediu si se pare ca e contagios. Va trebui sa fiu vigilenta…

Ma simt ca Faust, pe punctul de a-si vinde sufletul (visele) diavolului (societatea)…

Sunday September 24, 2006 - 02:58am

Inca ma pastrez vigilenta. Prefer sa fiu o trasnita decat o conformista in ochii celor de pe strada si ai celor care s-au maturizat si au uitat cat de minunat poate fi sa te dai rostogol in iarba!

Vesela hotarare

Astazi m-am sfarmat ca o oglinda; cica sapte ani de ghinion. Numai ca eu nu cred in asa ceva… Deci astazi m-am spart ca o oglinda si mi-am vazut in cioburile ei naivitatea. Si m-am prins de par si cu cel mai stralucitor ciob m-am cipartit. Astazi, ciopartita si toata numai cioburi, mi-am dat seama ca nu se merita, chiar nu se merita nimic. Am fost parasita de lumina verde si mi-a fost adusa in schimb lumina rosie, sora ei. Si nu-mi place, ma oboseste rau!..Asa ca spun din nou,nu se merita nimic, nimic in afara de mine. Si am luat o decizie: de astazi eu sunt importanta pentru mine, de astazi imi voi darui ceea ce imi doresc si tot de astazi nu voi lasa pe nimeni sa ma inteleaga.

Tot ce scriu si spun e metafora cica. Si fiindca viata mea nu o pot desprinde de cuvant, atunci tot ce imi mai ramane de facut e sa imi iau metaforele si sa mi le lipesc adanc in piele cu lacrimi si cioburi si sa ma inchid aici, sub acest adapost, ca intr-un zid din spatele caruia sa pot fi EU fara teama de a-mi claustra trupul si sufletul in cifre. De acum imi construiesc un mormant in plin Bucuresti si
imi voi purta pe strazile-i sarcofagul meu de metafore, lacrimi si cioburi naive, fara ca cineva sa poate sti ce trista soarta mi-a stat pe frunte in aceasta dimineata aflata in plina noapte pentru a lua hotararea de a ma zidi de vie intr-o lume moarta.

Saturday September 23, 2006 - 02:33am (EEST)

Initial, acest post se numea “trista hotarare”, dar astazi am considerat oportun sa il numesc “vesela hotarare”. Pentru ca din acel moment in care am incheiat de scris acest post, mi-am ales o cale si un mod de a trai. Si nu regret nici o clipa ceea ce am devenit.

Confesiunea unui barbat

Astazi am vazut un copil zambind si mi-am amintit de tine. Numai tu te puteai lumina privind un asemenea tablou, numai eu ma puteam lumina privind cum te luminezi. Astazi insa nu ai fost langa mine, iar eu nu m-am putut lumina decat intorcand cutitul in rana pentru ca suferinta sa ma traga in trecut. Astazi nu am luminat si la fel va fi si maine. Astazi nu ai fost langa mine si la fel va fi si maine.

Ti-as spune ca sunt trist, dar as minti. Viata mea e frumoasa si mereu aglomerata si mereu plina de oameni si chiar de anumite forme de iubire. Traiesc frumos si sanatos si ma bucur de tot ce e in jurul meu cu o placere aproape deliranta. Deci nu sunt trist, draga mea…Nu sunt cu toate ca mi-ar fi fost mult mai simplu ca iti fi spus asta. As fi scapat mai usor, nu ar trebui sa explic in zeci, sute de cuvinte cum ma simt…Si ar fi fost si mai bine daca intr-adevar as fi fost doar trist. Pentru ca stii si tu, tristetile sunt trecatoare…insa ce am eu, voi avea mereu. Sunt gol. Sunt GOL!…Intelegi tu?…Si, da, stiu, stiu ca ma intelegi, pentru ca ma stii asa cum o tiganca stie liniile din palma: ma stii cu iubirea si intuitia si visul ce iti tasnesc din ochi si ma stii pentru ca ai fost in labirintul fiintei mele.

Deci, draga mea iubita sunt gol, sunt gol fara tine. Si stii ce ma doare acum?…Ma doare faptul ca stiu ca nu te face fericita faptul ca sunt asa, faptul ca stii ca nu mi-e bine, ca nu sunt eu fara tine. Atat de simplu si chiar frumos ar fi daca ai fi fost o femeie ca oricare, o femeie frivola, cu mandrii si orgolii si gelozii stupide si replici pale…Dar tu esti tu, si esti unica, esti Unica si suferi chiar si acum pentru mine, acum cand nu ne mai apartinem decat la trecut, decat in amintiri despre care nu de putine ori ma intreb daca au existat sau doar mi le-am dorit si sperat…Mi-ai dat tot ce am vrut vreodata si ai spart toate barierele si m-ai facut sa iubesc ca iubesc si mi-ai aratat o lume fara ziduri si fara orizonturi…Mi-ai aratat surasuri de dupa voaluri si mi-ai dansat viata si iubirea in cel mai pur mod cu putinta…Alerg acum cu tine pe campiile de care vorbeai, pe campiile pe care te dadeai de-a dura cand erai mica, si caut cuvinte. Da, pentru prima oara in viata caut cuvintele potrivite pentru ca meriti asta. Meriti sa iti dau totul in stare pura, sa iti dau totul direct de la origini, pentru ca numai tu m-ai dus in locul de unde izvorasc esentele. Sunt barbat, si imi stii mandria, dar as da orice cateodata sa stau cu capul in poala ta si sa plang si sa imi doresc sa traiesc pentru totdeauna doar pentru simplul fapt ca moartea m-ar putea desparti de tine. Mi-as dori sa dau totul pentru clipa in care intr-o dimineata verde imi erai in brate iar eu ti-am spus, si am simtit cu fiece celula a corpului si sufletului meu, ca as vrea ca timpul sa se opreasca , iar noi sa ramanem asa ca doua statui sculptate in tacere si iubire…

Sunt patetic, dar nu cred ca imi doresc sa schimb ceva din tot ce am spus pentru a schimba asta. Ai vazut la mine si altele mai rele…Ai vazut totul si mi-ai stat alaturi…si mi-ai fi stat oricum. Incerc sa nu regret nimic si cred ca intr-o masura nu o fac. Am libertatea pe care la un moment dat o dorisem si am sansa de a nu ma mai teme pentru toate actiunile mele iresponsabile. Sunt fericit in modul meu si imi doresc fericirea. Din pacate nu o pot obtine, pentru ca sunt indecis…Nu o pot obtine pentru ca ea e in mana ta aia mica si eu nu pot hotara sa te pastrez pentru totdeauna. Nu as putea sa iti fac asta niciodata. Meriti mai mult. Nu am stiu niciodata sa te pretuiesc si recunosc, au fost momente de furie in care te-am dispetuit, insa iti spun ca cel care spunea ca timpul le vindeca pe toate a gresit. Pentru ca dispretul meu si indiferenta mea in timp nu s-au agravat, si nici nu au dus la uitarea fiintei tale, ci din contra, au disparut si au lasat sa apara intr-o forma acuta tocmai opusul lor.

Prin urmare, eu nu m-am vindecat, ci m-am imbolnavit de dor, iar sufletul imi cade asa cum cadeai tu la pamant lovita de distanta dintre noi si chinuita de privirile mele pierdute. Imi spuneai pana la obsesie, si tot pana acolo nu te ascultam eu, sa nu te uit. Te-am uitat insa in clipa in care am spus “nu te mai iubesc”, insa acum mi te amintesc, mi te amintesc cu totul!…Si imi amintesc pana si vibratiile aerului din momentul in care intrai in camera. Atunci nu tremuram gandindu-ma cat esti de frumoasa, insa acum o fac. Atunci nu ma gandeam ca am sub acoperisul meu fericirea, acum insa o fac. Imi spuneai ca oamenii sunt frumosi, iar eu nu te credeam. Acum insa imi dau lacrimile privindu-le frumusetea. De ce a trebuit sa pleci ca eu sa deschid ochii?…Si de ce ai avut dreptate atunci cand ai spus ca ne vom desparti ca in Vama Veche?…De ce ai avut dreptate intru totul?…De ce acum sunt asa cum spuneai ca sunt si cum eu nu vedeam atunci?…De ce m-ai iubit si de ce inca imi deschizi usi, plecata fiind?…De ce eu te simt aproape, din ce in ce mai aproape, mai aproape de mine cu fiece clipa ce a trecut de cand nu te-am vazut, de cand nu te-am auzit?!…Cum poti trece prin timp, prin fiinta mea ca o fantoma si sa ma bantui si sa ma infiori cu nonprezenta ta?…Cum de am ajuns sa vorbesc in termeni contradictorii si sa fiu logic printr-un asemenea limbaj?…Cum de m-ai schimbat si cum de m-ai facut mai bun si mai luminos si mai Eu decat am fost vreodata eu de unul singur?…Cum de te iubesc atat si cum de nu pot scoate un singur cuvant care sa te roage sa te intorci?…

Sunt sfaramat si iti aduc la picioare resturile fiintei mele ce inca se plimba prin lume razand si iubind femei. Ma aduc tot, cu tot cu abjectiile mele, cu chinurile mele, dar si cu toata iubirea ce am descoperit ca ti-o port…Iti aduc totul ca sa stii ca am reusit sa vad in sfarsit ceea ce ai vrut sa-mi arati, iti aduc totul ca dovada a faptului ca am reusit sa pasesc pe poarta ce mi-ai deschis-o atunci, intr-o vara…Iti aduc totul pentru a nu ma uita, caci numai faptul de a sti ca exista amintirea mea in fiinta ta ma face sa simt ca am trait si ca sunt om. Iti aduc totul pentru ca doresc binecuvantarea ta de a te iubi pana dincolo de viata si de iubire…….

Iti multumesc…

Thursday September 21, 2006 - 08:02pm (EEST)

Exercitiu de visare si “pentru ca”

<< maybe I’m just the horizon you run to when she has left you there
you are here in my head and
running around and
calling me
“come back
I’ll show you the roses that brush off the snow and
open their petals again and again” >>

…pentru Allan, stiind ca ma stie, stiind ca stiu…Pentru Allan, pentru ca va afla ce a vazut Tia pe tavanul alb…

…pentru ca zapada e alba si ma simt alba in plin negru si verde…Pentru ca inca mai exista un pentru ca…

Monday September 11, 2006 - 10:09pm (EEST)