…pentru ca nu mai exista substrat.

…nu mai exista soare, nici aburi de caldura iesiti din porii pielii mele. Nici mare nu mai e, s-a revarsat in ocean; si nici ocean nu mai e, l-a inghitit ochiul meu stang. Si va mai intrebati de unde pot avea atatea lacrimi de plans. Si va promit, intotdeauna voi gasi apa pentru a o plange!

…si deschid larg ferestrele si ma vopsesc in rosu aprins. Inca mai exista jungle prin care sa alerg si prin care sa ma uit si sa ma caut sub o feriga. Si deshid fereastra si intri tu si eu ma impleticesc in liane si trantesc usi in fuga mea. Si jur ca nu ma tem de tine, doar ca te iubesc prea mult…

Si iti tot spun ca astazi genetica a evoluat. Iti pot darui un fir de par si tu vei face din el o mie ca mine si poate se va nimeri una sanatoasa, una care sa nu o ia la fuga pe scari de cate ori te vede. Si poate tu ai fi fericit atunci, asa cum ai merita. Eu insa ma voi lasa in genunchi sa imbatranesc in liniste, cu coatele pe biroul meu, in fata jurnalului mai vechi decat istoria, mai vechi decat ovulul mamei fecundat de tata acum 23 de ani…lasa-ma sa imbatranesc in liniste si sa ma imbrac in par alb…

…si azi am aflat ca nu mai exista caldura in lume! S-a strans toata de frica si s-a ascuns in spatele meu. Si o car in tacere asa cum iti car iubirea in inima. La urma urmei e acelasi lucru. Ard tamaie si imi pun coronita de printesa sa ma cred fericita. Fericirea poate fi un crez, asa ca nu ma blama. Si totul trece, totul e fad, numai caldura asta albastra sta pitita in spatele meu. Caldura sau iubirea. Totuna. Totuna, iti zic…

… nici luna nu mai e. De aia nu-mi mai circula sangele cum trebuie. Stii ca ea imi bate in loc de inima. Si totul s-a facut negru si inghet de atata albastru si m-am dus la vale prin toporasi de atata jele. Noaptea care altatada era nascuta special pentru iubire e amenintatoare acum. Totul e amenintator…alinta-ma…

…si toti oamenii se dezbraca, raman goi, fiecare in felul lor. Ii vezi? Si ma uit pentru ultima oara fix la tine si vad in retina ta intregul Boogie Street si prostituate cu ruj rosu pe dinti. Dar noi cadem in genunchi si sarbatorim amenintarea noptii asa cum stim noi, fara sa mai luam lectii de la trubaduri sau tarfe din localuri ieftine. Noi nu suntem nicaieri si nu suntem ca nimeni. Tocmai de aceea nu suntem unici; pentru ca toti sunt. Si inceteaza cu jalea, nu trebuie sa ne mai temem atata de chemarea de la inceputul lumii!…

…si de ce nu pricepi ca povestea ta e prea lunga pentru a o mai scrie vreodata? Si nici timp nu mai am, trebuie, chiar trebuie sa ma caut pe sub ferigi. Si sa stii iubite, ca sunt acostata de sunete de peste tot. Si nu ma slabesc si ma obosesc. Toti imi spun povestile lor si le aud vocile agasante si imi striga cuvinte urate si ma fac sa plang…De aceea ma agat mereu cu dintii de urechea ta. As vrea numai sa incetezi sa mai gemi de placere in fata fricii mele…Dintii mei nu s-au nascut pentru a naste gemetele tale…Sunt prea diferiti, nu le vezi esenta?

…si stiu ca ti-am promis candva o ultima noapte. Cand timpul va fi lung si vor fi semne pe cer de care eu nu voi avea cunostinta. Si tu vei veni cu o plaja si o luna in palma si un copil in dar…Doar ca eu am fugit. Era prea amenintator totul. Amenintator ca un leu sau ca un san…

Praf pe cuvinte

Astazi am devenit obosita sa lupt. Azi renunt. Renunt sa mai scriu posturi pe care toti sa le inteleaga. Am obosit sa ma explic. Uneori nu am rabdare decat pentru metafore. Si astazi nu mai vreau sa vi le explic. Astazi sunt egoista si ma iau eu pe mine imi brate si imi povestesc nostalgii si imi promit turnuri de fildes si nori cu care sa ma incalt si sa umblu prin lume. Va scriu pe un ton obosit, prafuit…

Nu mai vreau viata sociala. Nu-mi mai doresc sa plac tuturor si-mi doresc sa invat sa spun NU, sa invat sa refuz si sa nu ma tem sa-mi apar nebuniile. Ce e ciudat in faptul ca imbin cuvintele intr-o maniera prin care eu numai asa ma pot revarsa? E ciudat pentru ca voi nu intelegeti? Astazi dau divort de voi. Maine voi veni cu un inel la usa voastra si va voi cere sa veniti cu mine din nou la starea civila a sanatatii mintale. Dar astazi imi doresc partajul. Astazi imi doresc ca micile mele dereglari sa fie cu mine.

Azi las si licenta care si asa nu a fost decat pipaita. Las tot si ma duc sa ma plimb pe campiile mele verzi cu papadii galbene.

Ma simt batrana, ma simt asezata pe o terasa cu flori de musetel in fata. Ma simt trasa spre visele cu care am intrat in Bucuresti. Si ma vreau acolo, inapoi, acolo unde ploaia avea un miros verde amestecat cu albastru. Ma vreau acolo in punctul acela din care puteam admira casa aceea parasita in varf de deal. Si ma vreau acolo unde frunzele de cires erau pline de ploaie si sclipeau.

Si erau noptile acelea in care plangeam. In care aveam nevoie de o imbratisare, doar una. Am avut zile in care ma sfaramam pe Lipscani si ma acopeream cu petale de magnolii. Si au fost zilele acelea in care tu ma asteptai la metrou la zece noaptea in tricou galben. Si sa stii ca eram pregatita sa fiu cu tine chiar daca nu mi-ai fi promis fidelitatea. Si apoi mi-ai venit ca un puf de papadie si mi-ai spus ca nu mai pleci niciodata. Si eu te-am primit cu bratele pline de lalele.

Dar eu sunt atat de mult si sunt atat de batrana. Am praf pe ridurile fetei si flori salbatece crescute intre sani. Si nu mai am papadii in priviri, am doar o imagine cu o apa curgatoare. Si nu ma mai balacesc in tufe de iasomie, miros doar a lut amestecat de picioarele acelei tarancutei cu sani mari si obraji rumeni.

Si azi ma indepartez de lutul vostru, si ma despic incetisor. Si ma fac albastra si merg pe campul ala din spatele cimitirului. Voi privi pomii scrijeliti cu F+A si ma voi racori la izvorul acela. Si nu voi avea teama, azi ma acopar cu albastrele, ma deghizez intr-un tablou al lui Dali. Pentru ca tu stii ca sunt pe jumatate nebuna si de asta vrei sa fii aici langa mine, de asta nu vei pleca, pentru ca vrei sa calatoresti orb alaturi de mine. Si in tavan sunt ascunsi eroii, iar eu imi infing picioarele in gresia din hol si las sa-mi creasca portocale in loc de degetele mainii. Si-mi las sa apara curcubee in loc de cearcane dupa ce plang si te apoi ascund bine in aerul dintre firele mele de par. Si tu imi atingi corpul perfect cu florile acelea salbatice dintre sani cu iregularitatea irisului tau caprui.

Si la urma urmei e vorba doar de iubire. Si e vorba de vechea moarte si vechea iubire care intotdeauna vor ramane noi cand ne vor iesi in cale. Si e vorba ca eu te voi duce acolo, intr-un loc langa un rau si un cires inflorit si te voi lasa sa petreci intreaga noapte langa mine. Si iti voi spune ca nu am ce iubire sa iti dau, si tu-mi vei spune ca nu conteaza, ca esti amantul meu permanent. Si-ti voi aduce ceai parfumat tocmai din China si il vom varsa in rau si vom inmiresma lumea cu el. Si vom permite soarelui sa se reverse peste noi ca mierea si noi vom ramane acolo lipiti. Si te voi intampina la inceputul zorilor imbracata in frunze si zdente culese in urma Arhanghelilor ce luptau in zilele Apocalipsei. Si tu imi vei spune ca iubirea noastra e doar praful de pe bocancul unui revolutionar de la 1789. Iar eu iti voi spune ca tu erai cel care purta bocancul, ca erai prizonier si ca iti aduceam in cancera printre gratii paine si vin.

Si la urma urmei e vorba de drumurile mele. De uliti si sosele, de sandale si prune coapte cazute pe marginea drumului. Si intelege-ma, nu am avut niciodata un secret chiar daca nu se afla nimic dupa privirea mea si am propozitii care se opresc brusc, care nu se mai continua. Am doar o ureche care aude constant rasete spaniole si un picior care e coada de peste. In rest sunt eu pe dealul acela verde, dansand hora sfintei iubiri si lasandu-mi hainele la fiecare saritura pentru a aduna praful necesar intre sani ca florile salbatice sa creasca acolo libere, libere ca tine, amantul meu pentru totdeauna.

Happy Songs, part 1

Azi, sunt in pline forte optimiste. Azi nu ma mai gandesc la strategii de promovare si las nitel cititul la licenta, pentru a initia un top 10 al melodiilor care ma fac sa zambesc si sa ma zbantui prin casa. Am sa diversific alegerile, unele melodii nefiind cele mai cunoscute sau mai promovate, dar pe care eu le gasesc adorabile. Recunoooosc, sunt si nitel egoista cu aceasta initiativa, deoarece vor veni zile negre in viata mea in urmatoarea luna si doresc sa am o oaza de fericire si de culoare muzicala pe acest blog.

So, pe locul 10 se va plasa un cantecel haios, care ma face sa ma gandesc mereu la Oompa Loompas si la rauri de ciocolata (si cafea, as sugera eu, cea de acum) si fel de fel de bomboane in culorile curcubeului. Imi aminteste de targurile din satul bunicii, cand veneau tiganii cu inghetata de casa si o vindeau din carute si bomboane roz si bleu din zahar topit si minunata vata-pe-bat in care imi bagam degetelele si o puneam pe limba sa se topeasca. A, si sa nu uit de caruselele mici si colorate care imi aratau ca lumea se poate invarti, si circurile cu elefanti si serpi uriasi si ponei-dragalasi. Si ma mai gandesc cand o ascult la buburuze si fluturasi si iepurasi-coconasi-ce-au-fugit-peste-imas, si la piticii-micii Bashful si Grumpy, si ciupercute rosii cu buline albe, si casuta de turta dulce a vrajitoarei-celei-rele, si la mere glazurate, si la acadele si papadii si curcubee si pestisori aurii, si.., si…si…Dar mai bine ascultati voi si spuneti-mi la ce va ganditi cand o ascultati!

Pe data viitoare, va promit ceva dragut-dragut, si-mai-dragut decat Candy Man a lui Sammy Davis Jr.!

PS: enjoy the lyrics…

Who can take tomorrow, dip it in a dream
Separate the sorrow and collect up all the cream…
The candy man can!!

there is a light that never goes out

Opriti, va rog, cursul lumii la urmatoarea statie! Vreau sa cobor in vara anului 2003!

september rain…

Uneori se intampla. Din prostie. Din prea multa fericire. Nu stiu si nici nu stiu cat mi-as dori sa stiu de ce se intampla ceea ce se intampla atunci cand se intampla. Doar ca, uneori se intampla. Uneori. Aflu aceasta doar atunci cand scot cuvintele din gura si le aud izbind lobul urechii tale. Si atunci ma cutremur. Ma cutremur rau. Ma zgudui. Ma doare. Ma rupe.

Daca te privesc ma tai. Daca nu te privesc ma topesc. Daca nu te am aproape plang. Nu pot fara tine. Pur si simplu nu pot. Cel putin nu astazi. Si nici curaj nu am azi sa iti spun cat regret. Cum sa spui unui mort ca il regreti?

Dar astazi devin Alba-ca-Zapada. Si invers decat trebuia sa fie, imi voi trezi printul. Nu e greu, e doar necesar pentru linistea mea. Stiu ca tu imi zambesti, ca ma iubesti si de asta ma iarti mereu, insa eu trebuie sa ma tarai in fata ta, trebuie sa plang in fata ta sa ma rog in timp ce tu ma rogi sa nu ma rog si sa nu plang.

Niciodata nu am simtit atat de acut parerea de rau, niciodata parca nu am spus cuvinte crude care sa ma nimiceasca tocmai pe mine!

Imi pare rau. Si vreau sa ma ierti din nou, si din nou, si astazi, si maine. Esti cel mai bun prieten al meu si barbatul ce-l iubesc. Tocmai de aceea nu incetez sa te ranesc…

Tuesday September 18, 2007 - 12:58pm yahoo360

Scris acum 7 luni, acest post isi pastreaza actualitatea. Pentru ca nu incetez sa fiu o afurisita! L-am pus aici ca o replica la “no hay…”

candva pe aici trecea un 2006

DECOR

…se lasa seara, si mie inima mi se trezeste intru amintire…”Dance me to your beauty with a burning violin…” Si totul devine lumina si vocea lui Cohen devine din ce in ce mai clara, din ce in ce mai reala, ca si cum inca sunt in camera verde ca o boaba de strugure, ca si cum el inca ma danseaza si imi canta pe litere, pe sunete “te iubesc”, ca si cum eu inca plang de fericire…ah, “dance me, dance me to the end of love…”

INTERIOR

…se lasa seara, si mie trupul mi se inchide in prezent…

Si gandul zboara si inima tropaie cu amintirile mucegaite si gafaie sarind atat. Si nu sunt obosita. Nu sunt trista. Nu sunt fericita. Sunt multumita si linstita si calma. E si asta un fel de fericire la urma urmei. E o fericire sa poti respira dupa primaveri de lacrimi si sare, e o fericire sa iti bei cu zambetul pe buze cafeaua, e o fericire sa iti privesti chipul in oglinda fara sa plangi…E o fericire sa fii, sa iti apartii…

Si totusi “who in solitude, who in this mirror (…) who in mortal chains, who in power, and who shall I say is calling?”

…Voci rasar din colturi si imi ameninta liniste si pacea si simt cum cafeaua din ceasca se cutremura si cum sub presiune oglinda sta sa cada si tandari sa se faca…Si vad ochi luminosi in locul literelor si mainile imi aluneca din ce in ce mai puternic pe tastatura intr-o incercare disperata de a-mi pastra amintirile, de a-mi simti trupul lovind plastic, de a auzi masinile de afara cand urechile urla in creier “Ay, Ay, Ay, Ay, Take this waltz, take this waltz, Take this waltz, it’s been dying for years…”si atunci ma arunc in ecran si bajbai in pixeli albi si negri si ma ia litera M la dans si ma strange un S si ma ucide un A si ma salveaza un D si eu nu vad decat X si Y si Z si necunoscute…

Si ochii cauta campii familiare si copaci salvatori si povesti cu final fericit, unul diferit de cel al “Tineretii fara batranete si viata fara de moarte”, cauta cantece noi si nu unul obsedant care striga “Ay, Ay, Ay, Ay, Take this waltz, take this waltz, Take its broken waist in your hand…” si ma invart in cerc, si ma invart in patrat, si fuge un triunghi de mine sa nu ma danseze, si eu tanjesc dupa o stea si dupa unghiuri nedrepte, si ma prinde Orion de centura sa si ma arunca in valea Giseh sa ma agat murind in timp mort de piramide si de praful pietrelor de mii de ani si tone secatuite, si totul devine cer si cerul tot devine un fir de iarba uscat in care eu nu mai diferentiez timpul de netimp si viata de moarte si centura lui Orion de piramide…Si Nefertiti ma ia in bratele-i materne si imi sopteste cu vocea-i sugrumata de Moarte “O my love, o my love, Take this waltz, take this waltz. It’s yours now. It’s all that there is.”

Si imi intorc privirea si il vad, nu e Nefertiti, si il vad tragandu-ma in dansul sau, dansul sau care nu se mai opreste, si apoi il simt si simt cum trecutul reinvie, cum Orion dispare cu tot cu centura, cu tot cu piramide, cu tot cu chipul mirific al reginei, si vad cum firul de iarba uscat iverzeste si infloreste o floare de cactus si o magnolie, si aud cum pe piept imi cade un crin si cum el imi soarbe lacrima din ochiul drept…

…se lasa seara si celulele mi se strang in piept si in inima si ma ascund in sertarul memoriei de frica monstrului cu par ca Meduza, de frica Zeului Soare, de frica unui rege persan…

Si imi inghid in tacere lacrimile ca nu cumva sa ma auda, ca nu cumva sa imi auda umarul si zgomotul cu care mor porumbeii pe el, si imi port pasii cu urme umede pe nisipul din clepsidra si ma pietrific si pierd ca Orfeu in Infern si tot ce pot auzi si tot de ce pot fugi e “Ay, Ay, Ay, Ay, Take this waltz, take this waltz, With its “I’ll never forget you, you know!…”

I’ll never forget you, you know!…never forget you…you know…Si fuga mea devine dans si dansul devine pas si pasul devine nemiscare. Si stau si ascult si imi usuc lacrimile in ochi si absorb sunete de vioara si ritm de vals cu urechea si imi las pe varful limbii nemurirea si o scuip si ma aud stand piatra, piatra si caramida.
Si ma las, ma las , ma las si el ma ridica ca pe Venus si ma priveste in ochi si tacerea mi se lipeste de buze cu o libelula si doar fluturii raman sa ii inghit. Si eu sunt ucisa de privirea lui si mor inecata cu aripi de fluturi ca Alba-ca-Zapada, si sfarsitul povestii e la fel ca in “tinerete fara batranete si viata fara de moarte”…

si totul se termina, numai valsul si vocea lui Cohen rasuna dincolo de lut si dincolo de betonul capelei…Si el mi-e alaturi de sange si sta langa mine, eu cea devenita, facuta statuie in mormantul vietii de privirea lui cea obsedanta, cea care nu a incetat sa ma minta si sa imi cante “dance me to the end of love…”

“…Now in Vienna there are ten pretty women
There’s a shoulder where Death comes to cry
There’s a lobby with nine hundred windows
There’s a tree where the doves go to die…”

NIMIC

Thursday November 29, 2007 - 04:42pm (preluata de pe undeva de prin 2006, toamna)

no effect…

Cum visati voi ? Sau nu visati deloc?

Eu visez in alb si verde. In rosu si galben. Iubesc in negru.

Iubesc marea noaptea. Pentru ca e neagra cu valurile dantela alba. Si imi place atunci sa ma plimb cu talpile pe ea si sa visez la ceruri albastre cu nori roz. Si la papadii verzi pe campii galbene. Si totul in jurul meu sa fie negru, negru, negru…

V-as spune adevaruri imuabile. V-as ajuta sa va rezolvati toate problemele, sa mototoliti grijile si sa le aruncati la cosul cu hartie reciclabila. As putea face din lumea asta un miracol. As face din orice necaz un balon si as umple cerul de culoare. Si v-as reda credinta in sirene si ingeri si pitici, voua oamenilor urbanizati, sufocati, insetati! Si mie, celui mai urbanizat,sufocat,insetat om…

Dar eu visez culori si ma chinuie cuvinte…Asa ca tac si ma bag in pat si nu va spun nici un adevar si nu schimb lumea si nu redau nici o credinta. Nu despart ape. Nu-s eu cea pentru voi si nici voi pentru mine. Ne separa o mare neagra dantelata de valuri. Spuma, multa spuma…

Visez la alb si verde. Mult galben. Si totul devine purpuriu. Voi visati? Visati cand simtiti ca iubiti prea mult? Va inconjoara fluturii si licuricii ?

Imi plac aripile. Penele. Pentru ca sunt albe. Pentru ca lasa umbre frumoase. Pentru ca eu credeam ca cucul e cea mai fidela pasare. Pentru ca am adus un pui de bufnita acasa si mama mi-s spus sa-l duc afara, e semn al mortii. Aveam in brate un pui de moarte. Si moartea poate fi mititica, pufoasa, cu aripi. Iese si ea dintr-un ou. Are o mama cuc. Moartea e o parasita din nastere. Si cauta iubire, cauta fiinte pentru ca nu mai poate de atata singuratate…

We sing love songs so sincere…