In the middle of a fight

Niciodata negrul nu a fost mai amenintator, niciodata greierii nu au fost mai muti. Doar astazi, acum la acest ceas masinile se invart cu frane in jurul turnului in care dorm. Niciodata nu o vor mai face la fel. Copacul s-a transformat. Nu mai e plin de verdele de dimineata. Intunericul l-a umplut si pe el. Privesc, si nu pot spune ce anume proceseaza retina mea.

In celelalte apartamente aud tacamuri lovindu-se. Oamenii trebaluiesc prin casa. Sunt normali. Sunetele ce vin de la ei sunt normale. Intotdeauna m-a miscat sa aflu ca am in preajma oameni vii, cu miscari fizice umane si usor recognoscibile. Iubesc oamenii simpli, cu placeri simple si joburi simple, cu prieteni simpli si cu iubiri sterse. Ei nu sunt ca mine. Din apartamentul meu nu se aude nici un zgomot. De aceea imi plac cartierele muncitoresti cu oameni ce inca se trezesc la 5 dimineata pentru a se pregati sa mearga in fabrici. Nu numai ca imi aminteste de copilaria din oraselul meu in care toata lumea lucra la aceeasi fabrica, dar locuind langa astfel de apartamente ma simt ca un copil inghetat care se lipeste de soba. Nu va intra niciodata in soba, dar nici nu se va dezgheta vreodata pe deplin si pe toate partile.

Golul ma cuprinde. E aceeasi senzatie ca cea pe care mi-o provocam in copilarie imaginandu-mi moartea. Se intampla noaptea, inainte sa adorm. Atunci ma gandeam infrigurata la ultimele clipe de luciditate dinaintea mortii. Ma gandeam cum voi sti ca pierd tot, ca nu voi mai simti flacara ca atunci cand aprindeam aragazul, ca nu voi mai auzi sunetul computerului cand il voi deschide si apa curgand la robinet in baie. Copila fiind, acestea ma speriau. Inca au acelasi efect. Imi spuneam ca in locul acestora va veni golul. Un gol imens, ceva asemanator cu universul inchis intr-un univers care la randul lui e inchis intr-un univers…Niciodata nu am crezut ca exista un singur univers. Nu. Exista mai multe. Si pe toate mi le imaginam ca pe un glob de sticla cu slipici miscandu-se in el, asezat in mana unui batran cu barba alba lunga-lunga care era Dumnezeu. Mereu am crezut ca El exista, si acum o cred. Doar ca i-am pierdut prezenta.

Golul ma cuprinde si durerea ma face sa scriu cuvinte patetice. Caldura ma copleseste si imi uda pielea. M-am intins in pat si i-am simtit urma, am simtit umezeala trupului sau pe cearsaf. Si a simtit cum mor incet. E singurul barbat pe care l-am iubit, sunt singura pe care a iubit-o. Ceasornicul care ne ticaia cuvintele de comunicare l-am lovit eu cu un ciocan imaginar. Lucrurile, pe cat de usor sunt uneori de implinit pe atat de usor sunt de distrus.
Scena distrugerii ceasornicului creator al cuvintelor cu care comunicam noi e una de teatru prost. Daca as fi vazut pe scena rolul meu de femeie cu ciocane imaginare in mana as fi ras la unison cu ceilalti spectatori. Ceea ce e trist e faptul ca nu e vorba numai despre mine acolo, e vorba de libertate si de nestiinta de a sti ce sa faci cu ea, asta daca mai crezi ca poate exista asa cevca dupa ce ai ucis totul in jur pentru ea…

Libera si cu ciocanele imaginare in mana stau infricosata pentru ca mi-e frica de intuneric si nu vreau sa mor.

Monday October 1, 2007 - 04:51pm

Why I’m not Virginia Woolf

Pentru ca sunt fericita si nu pot spune STOP, consider ca trebuie sa fac o pauza de cuvinte. Miruna face pauze intre vene, eu o fac intre cuvinte. Pentru că sa-l am in fata si sa-l privesc si sa ii intalnesc privirea si sa stiu ca el chiar ma vrea pentru toata viata e un fel de respiratie a Lui Dumnezeu in care El sta si se gandeste ce sa mai faca cu noi. Noi doi, eu si el cu E mic (pentru ca el nu e Dumnezeu) am incalcat orice asteptari ale Lui (cu L mare pentru ca e Dumnezeu).

Eu nu cred ca El (Dumnezeu) credea vreodata ca noi doi chiar ne vom gasi in halul asta in care ne-am gasit: adica chiar la momentul potrivit. Dar nu asta ma interesa acum. Viata mea personala actuala e plictistoare, credeti-ma. Tot ce pot gandi acum e ce model de rochie sa-mi aleg si ce flori sa am in buchet. Am concluzionat ca voi vrea irisi sau camelii in functie de anotimp. Si dupa propunere inca mai astept inelul…

Povestea Virginiei e simpla. Nu ca buna ziua. Dar simpla. E o scriitoare care s-a sinucis ca toate geniile alea pe care ajungi sa le regreti si sa spui ca un idiot notoriu “Daca ar mai fi trait, ar mai fi creat cateva bijuterii in celuloza”. Nu iubitit mei cititori ai acestui umil blog, nu! Daca ar mai fi trait vreuna din regretatele personalitati scriitoresti nu ar fi scris nimic in plus sau nimic mai bun. Sunt unii oameni care dau totul si cand vad ca nu mai au de unde, spun stop. Asta ii diferentiaza de noi. Au taria aia diabolica de a spune un lat Stop!

Nu stiu de ce m-am gandit la Virginia in seara asta. Poate pentru ca atunci cand ii citeam jurnalul cenzurat de Leonard si vedeam cum se chinuia femeia aceea pentru fiecare fraza si cum isi construia cu tact de vaduva neagra personajele, imi venea sa dau cu capul de toti peretii ideile mele de “viitoare scriitoare” si toate ambitiile mele puerile si adolescentine.

Toata viata (si e prima data cand recunosc asta si, credeti-ma, imi ard obrajii!) mi-am dorit sa scriu. Primul roman l-am inceput la 10-11 ani si il voiam fluviu. Citisem eu nu-stiu-unde de romanele fluvii care urmaresc pe mii de pagini vietile unor personaje, eventual pe mai multe generatii. Micul meu roman epopeic incepea…clasic: cu prima mea zi de scoala din clasa I. Da, si eu zambesc cand imi amintesc. Voiam sa ajung sa povestesc si sa imi imaginez pas cu pas viata mea pana la aparitia…stranepotilor. Stiu ca apoi o prelungisem pana la stra-stra-stranepoti pentru ca pana la stranepoti era prea scurta in opinia mea de scriitoare-de-romane-fluvii serioasa. Ma gandeam eu ca nu cred ca-s mai fi in viata pana la acea generatie si rezolvasem dilema spunand ca voi povesti ceea ce voi vedea din cer ceea ce se intampla cu familia mea pe pamant. Cu alternativa asta, gandeam eu, puteam sa prelungesc infinit romanul meu si sa imi pot imagina toate nazdravaniile. Am pierdut insa acele 20 si ceva de pagini din romanul meu fluviu scrise pe un caiet mic de matematica invelit in coperta albastra si cu o eticheta cu Barbie pe care scria: ANDREEA MOLOCEA, Cl. aIII-a A.

Stiu ca a scrie era cel mai simplu lucru cu putinta. Nu intelegeam de ce ii lauda doamna invatatoare pe scriitori. Si eu puteam nascoci povesti inca si mai palpitante! Si chiar actuale, gandeam eu. Stie ea ce imi inchipuiam eu ca se intampla cu copiii din spatele blocului care mananca nebunele? Daca ma porneam nu ma mai opreai 1001 de nopti. Just like Seherezada!Nebunelele erau fructele interzise. Erau niste tufe, garduri vii, care aveau frunze intepatoare si niste bobite ca de piper negru drept fruct. Le spuneam nebunele. Ele innebuneau pe oameni instantaneu. Copiii erau cei mai expusi pentru ca se jucau in spatele blocului pe unde sunt si tufele. Intr-o astfel de tufa aveam “cuib” cativa copii, printre care si subsemnata. Tentatia de a manca din acele bobite, credeti-ma, era imensa. Atunci cred ca am inteles prima data ispita Evei. Nu-mi amintesc insa daca am si gustat vreodata.

Deci sa scrii e banal credeam eu. Asa ca m-am apucat de scris. Romanul meu fluviu s-a impleticit in timp. Nu stiam la ce timp trebuie sa povestesc. Privind in urma, ma simt mandra cu framantarile mele de atunci. Mi-am pus probleme care acuma sunt rezolvate sau acoperite ochilor celor ce citesc tocmai acelor dileme. Ceea ce e bine. Mi-a dat o anumita maturitate stiloul in mana si o anumita mandrie. Stiam ca nu sunt ca ceilalti. Alina inca nu citise nici o poveste in plus fata de cele din manual. Eu citisem deja Liceenii Rock’n'Roll a lui Sovu, pentru ca-mi placea Banica si cantecul acela al Oanei “Azi, prima oara-ti scriu…”. Eram deja ancorata in Cavalerii Pardaillan in acea perioada. Asa ca eu am copilarit printre domnite si cavaleri si intrigi de curte. Uneori inventam povesti prin care sa-mi dovedesc ca eu sunt urmsa Faustei, cea mai neagra la suflet femeie din cate citisem. Doar ca mie imi placea de ea si niciodata nu am crezut-o incapabila de iubire. Doar ca era egoista, o scuzam eu.

In fine, cand romanul meu s-a impleticit in timp, am inceput sa urasc la propriu timpul si aproape 6-7 ani am fost obsedata de el si revoltele mele impotriva lui se concretizau in niste versuri si ele pierdute. Unele din cate imi amintesc erau bune, aveau idei bune. Dar problema cu timpul a mai ivit si o alta catastrofa: NU mai puteam sa scriu. Ma inhibase marele Timp (ani de zile am scris timp cu T mare). Si dintr-o data manuscrisele mele prafuite pe care trebuia sa le gaseasca mama dupa moartea mea (pentru ca eu de fiecare data imi imaginam ca mor cand ma certam cu mamica, pentru ca imi placea sa stiu ca ea va plange dupa mine si ca va regreta amarnic toate certurile pe care mi le-a dat) si avea sa le publice pentru ca erau absolut geniale si originale (credeam eu) se duceau frumos pe apa Sambetei. A durut. Apoi am scris sovaielnic povestioare scurte, versuri. Nu mai aveam curajul sa incep ceva decat ca sa las neterminat. Nu stiu de ce imi pierdusem o oarecare incredere. Acele dileme de constructie a unei lucrari literare m-au inhibat si m-au facut sa-mi spun ca eu niciodata nu voi putea sa ii fac fata. Poate a ajuns complex. Nu stiu. Cert este ca nici pana in ziua de astazi nu am reusit sa ma concentrez si sa finalizez ceva. Doar o amarata de nuvela, “Despartire de Tia”.

De aceea incurajarile pe care le primesc o trezesc pe Andreea Molocea, cl aIII-a A. Simt ca as putea. Acum, din nou dau vina pe timp: NU il mai am. Ii pot face fata, dar simt ca nu-l mai am. Am inceput mai multe. Am chiar un inceput de roman la care tin si pe care il vreau scris cu orice risc, in lipsa tuturor orelor din lume! Oricum, Virginia mea draga, e imposibil sa te ating. Nu am rigoarea ta. N-am viziunea ta. Pot povesti frumos. Pot si o recunosc. Am idei. Dar n-as lua Nobelul pentru ele. Ideile cartilor mele trebuie sa aiba viziune. Trebuie sa schimbe si sa faca sa ticaie ceva in trupul acelui cititor ca un ceasornic de bomba. Vreau mult de la mine. Dar acum sunt mai limpede ca acum 11-12 ani. Si acum sunt incurajata. Si va multumesc! E o eliberare pentru mine sa scriu si sa transmit. E o eliberare sa povestesc asta acum.

De ce nu pot fi Virginia, in definitiv?…Nu pot pur si simplu pentru ca eu sunt Andreea.

Friday October 5, 2007 - 11:09pm

Sing a song for Zoora Shah

E tarziu. Ma pun in pat cu inima cat un purice. Tata nu a ajuns acasa. Stiu unde e. Stiu ce va face cand va veni. Inainte sa intru in pat m-am uitat la mama. Incerca sa para linistita, dar ii simteam durerea muta, ii simteam crisparea. O admir. Stie sa taca. In secret, ma rog ca Dumnezeu sa il linisteasca pe tata, sa ajunga cu ganduri bune si sa nu faca scandal. Dar stiu ca nu va fi asa. Asa ca imi indrept rugaciunile spre mama. Ma rog sa ii fie bine, sa fie tare, sa poata maine sa il ierte pe tata.

Se aude cheia. Usa se deschide greu. Semn rau. Ma pitesc si incerc sa respir normal. Strang coltul pernei. Il aud pe tata trezind-o pe mama. Ma doare ceva in piept. Tata nu vorbeste frumos. Mama incearca sa-l calmeze. El nu se potoleste. Arunca ceva jos. Mama il trage in bucatarie. Sa nu aud eu si fratii mei. Sa nu ne trezeasca scandalul. Pentru ca va fi scandal. Dar eu nu dorm. Nu pot sa dorm daca el nu e acasa. Ceva imi blocheaza inima daca el nu e in pat la televizor. Tata e om bun cand nu bea. Dar uneori un spirit rau pune stapanire pe el si o face pe mama sa sufere.

In bucatarie se aude cum da cu pumnul in masa. E suparat pe mama. Nu inteleg de ce. Mama nu a iesit din casa de 3 zile. Incearca sa nu ii dea motive de suparare lui tata. Eu o acopar atunci cand sta mai mult la piata. Eu stiu ca mama e nevinovata. “Crezi ca nu stiu ce faci cand sunt plecat??” asa zice mereu. Dar el chiar nu stie. Nu stiu de ce spune mereu asta. Se chinuie si el si o chinuie si pe mama. Mama tipa scurt.

Plang. Tremur. Vreau sa ma duc si sa ii spun lui tata ca mama nu a facut nimic rau. Ca ne-a facut azi turta dulce si ca l-a invatat un nou cantecel pe Matei. Dar stiu ca nu ar fi bine. S-ar uita la mine cu ochii aia rosii care ma sperie si m-ar trimite afara din camera. Apoi ar acuza-o pe mama ca ne invata sa nu-l iubim. Apoi ar lovi-o. Stiu ca o face si ca mama ne minte ca s-a invinetit cand a facut curat. Nu suport sa o vad pe mama asa. Ma doare de parca eu sunt lovita. As prefera sa vina si sa ma ia din pat si sa ma loveasca pe mine numai sa o lasa in pace. Mama plange. Plang si eu. Se aud pasi. Mama fuge si se inchide in baie. Tata trage de usa sa o deschida. Mama se teme de el, simt asta. Si eu am tem de el acum.

Intra in domritor sa se uite la noi cum dormim. Tata ne iubeste. Doar ca nu stiu ce are cu mama uneori. Are ceva cu ea cand lipseste mai mult de acasa si sta cu prietenii lui. Imi tin respiratia si acopar cu palma coltul ud al pernei. Tremur. Dar chiar ma straduiesc sa nu se vada. Mama plange in baie, tata ma mangaie pe frunte. Simt miros de alcool. Stiu cum miroase alcoolul: a lacrimile mamei. Imi vine sa ofez, imi vine sa plang, am ochii plini de lacrimi, dar trebuie sa ma prefac ca nu am auzit nimic si maine sa fiu fericita si zambitoare ca un copil normal. Dar nu sunt. Pentru ca copiii normali nu au ochii umflati dimineata la scoala. Pentru ca ei nu stiu ce inseamna sa tii atatea secrete si sa te prefaci ca esti fericit in fata parintilor.

Ma ascund bine. Tata ofeaza el. Parca pentru mine. Stiu ca ii pare rau. Ma doare ca sufera. Dar mi-e greu sa il iert. “Mama nu merita, nu merita sa o faci sa planga, ma auzi? Sa nu mai indrajnesti sa o lovesti! Sa nu o chinui!!!” Strang din dinti. Ii urlu din gand ca il urasc! Simt cum imi tremura muschii de furie. Oricat ar suferi, nu merita sa o raneasca pe mama care e mica si nevinovata. Nu pe mama mea care va zambi maine dimineata cand ma va imbraca pentru scoala si care va izbucni in plans imediat ce voi iesi pe usa. Eu stiu tot. Ea nu stie ca stiu. Ar urla de suferinta. Ma doare ca plange pe ascuns. Nici macar dreptul de a plange nu-l are. Uneori tata e un monstru.

Mama plange infundat in baie. Tata sta respirand greu pe marginea patului meu. A adormit asa. Eu profit sa imi las pieptul sa se zguduie. Trebuie sa fac asta, altfel maine nu am sa fiu in stare sa zambesc.

In fiecare luna in Romania 11 femei mor batute de sotii sau partenerii lor de viata. MOR. Violenta in familie e ceva ingrozitor si prea putin se face pentru asta in Romania. Rusinea, neputinta de a vorbi, frica, teroarea, alcoolul, copiii pe care doresc sa ii scuteasca de chinurile unui divort (de cele mai multe ori imposibil) sunt tot atatea motive pentru care femeile inca sunt batute pentru ca “stiu ele de ce”.

Acest blog este imaginar. M-am pus in locul unui copil pentru ca acestia sunt martorii unor asemenea comportamente. Martorii maltratarii propriilor mame si cei care vor invata de timpuriu notiunea de neputinta. Martori care nu de putine ori sunt si ei suposi acelorasi tratamente.

Drept bonus ascultati, un cantec al lui Sinead O’Connor in care vorbeste despre Zoora Shah, o pakistaneza care si-a ucis sotul dupa ce acesta a maltrata-o fizic si psihic timp de un deceniu. A fost acuzata de crima si condamnata la inchisoare pe viata.

Wednesday November 7, 2007 - 08:35pm

Decret de perfectiune

Se intampla dimineata. In doar una. Nu in toate si nu multe, nu intotdeauna. Se intampla dimineata sa te trezesti pur si simplu cu o stare anormala. Se prea poate sa fie de la visul visat si uitat sau de la tigara cu miros special fumata de cu seara. Dar nu ma intereseaza asta asa cum nu ma intereseaza sa stiu concret data Sfarsitului Lumii si nici daca a inceput deja.

Starea anormala te face sa iti vezi si sa iti imaginezi viata. Si nu e greu asta, nici nu ar trebui sa fie. Sa-ti imaginezi e cel mai usor lucru, nu? Asa trebuie sa fie pentru ca asa credeam cand eram copila. Si eu inca consider ca eram mai desteapta atunci decat acum. Ma respect pe mine cea de atunci.

Imi imaginez conversatii, certuri, oameni noi. Imi imaginez ca as avea putere sa ma controlez, sa conduc, sa tes intrigi ca si Chaterine de Medici. Ma vad un superstar propriu si ma admir si ma iubesc eu pe mine asa cum cred ca fac animalele. Incep ziua considerandu-ma fatala si merg pe strada privind drept in ochi barbatii si ma detest ca trebuie sa cobor din metrou si nu din limuzina.

Diminetile aceste de regula sunt insorite, ai pofta sa razi, sa chicotesti, sa iti umbresti ochii cu genele in fata barbatilor. Vorbesti destept si te crezi desteapta. Invidiezi pe cele din regnul tau feminin pentru bustul lor proeminent, pentru coapsele ce indeamna la inmultirea speciei. Si devii derutata pentru ca nu stii daca ti-ar place sa fii ca una din acelea sau sa fii cu una din ele.

Iti imaginezi o seara perfecta, barbatul perfect si iubirea perfecta. Eu una nu inteleg de ce nu ne putem imagina abjectii, morti, tragedii, imperfectiuni? De ce ne dorim mereu mai mult si mai bun si mereu acestea sa fie in stare perfecta, de parca ar fi fructe supuse controlului si deciziilor UE? De ce sa visezi la o casa perfecta unde clima e mereu placuta? De ce sa iti imaginezi ca iti va iesi fripturica in vin nearsa? De ce sa crezi ca diseara el te va astepta acasa cu masa frumos ornamentata cu lumanari?

Diminetile acestea insorite, in care tu iti inchipui ca esti visul oricarui barbat se incheie cu lacrimi, scandal, mofturi ca la PMS, si cu tine cu fata la perete si cu spatele indreptat ostentativ spre el. Ca sa stie ca tie nu ti-e bine. Si apoi, apoi iti imaginezi ca el te va impaca. Ca te va lua in brate. Si realitatea e alta: el va continua sa citeasca nestingherit, apoi va stinge lumina, se va intoarce si el cu spatele si se va culca.

Dar aceste dimineti nu se intampla intotdeauna. In restul zilelor te simti un nimic, privesti la femei frumoase si iti zici ca lui i-ar place una ca aia, vorbesti si ti-e rusine si iti spui ca inca nu ai ajuns la un nivel acceptabil al limbii pt a articula cuvinte cu destinatia ceilalti. Iti mai fumezi tigara cu miros ciudat cu cei din jurul tau, mai razi, mai vezi un film de Faith Akim si simti pe bune durerea de acolo, asculti muzica psihedelica, iti privesti in ochi iubitul si ai dileme intrebadu-te daca e el cel ales, daca sentimentele voastre nu sunt iluzie si inchipuire.

Acest post este o declaratie de iubire. Pentru ca tot ceea ce vreau sa spun e ca eu pot sa iau o mie de fete, pot avea zile bune si zile negre, dar ca nu imi doresc nimic perfect cu tine. E prea buna o garsoniera cu teava de la apa calda sparta, cu vecini zgomotosi si cu plante care mereu vor muri. Sunt perfecti viitorii nostri copii, nezulufati, care nu vor fi neaparat genii, nici macar cei mai buni din clasa, care vor asculta muzica proasta, vor pune multe intrebari si nu ne vor baga in seama cand vor creste. Nu vreau la modul serios sa te lasi de fumat si nici nu ma intereseaza sa te pun la cura sa slabire pentru pectorali frumosi. Nu te vreau brunet si nici prea romantic. Te vreau asa cum esti, balcanic, mofturos si bland cu dracii mei. Si mai mult, nu concep in nici o dimineata ca atunci cand voi ajunge seara acasa tu sa nu fii acolo. Fata in fata sau intors cu spatele vreau sa fii in patul ala mereu, toata viata mea de acum incolo!

Ceea ce spun acum, se intampla in toate diminetile.

Friday November 9, 2007 - 03:51pm

under skin

Sub nuc, in poarta deschisa, sta o femeie cu pielea alba si ochi negri si par rasfrans pana la brau. In Mexic moartea se plimba pe strazi, iar eu nu mai am voie sa te iubesc. Repetitia ma ofenseaza. Oricum pana am sa mor am sa uit toata ura si toata dragostea ce m-au insotit azi. Femeia asteapta si plange, nici ea nu mai stie, a uitat de ea. Eu insa voi lupta pentru soarta mea. Toata lumea din jurul meu e muritoare. E inceputul lui martie, iar eu nu vreau sa uit ce scriu acum.

Chiar daca viata mea nu are piele, nu trebuie sa te mai iubesc, nu trebuie. Eu inteleg ca a iubi e o durere, iar o durere din iubire e infinita. Nu am nevoie sa te iubesc, mi-a mai ramas ceva rusine si mandrie. Iar imaginea ta ar deveni uitare. Sunt inveninata de moarte azi si absurdul sta pitit in priza care imi alimenteaza laptopul. Iubirea ta ma face muritoare.

Moartea imi circula in vene, sunt obsedata de ea, imi controleaza nervii si fericirea am inramat-o frumos si am asezat-o pe masa de scris. Tu zambesti din uitare, eu plang ca te-as putea pierde. Fratele meu, iubitul meu, ucigasul meu, ma bucur ca mi-ai iesit in cale ! As vrea sa te mai opresti pe la mine, te-as servi cu o cafea si o dulceata, chiar daca in vene mi s-ar zbate alba, moartea.

Nu trebuie sa te iubesc. Nu, nu imi trebuie asa ceva, ti-o impachetez cu fundita si ti-o daruiesc cu o suvita din parul meu. Chiar n-as sti sa feresc de praf iubirea, iar gandul c-as ciobi-o ma face sa mai beau un pahar de moarte. Am sa ma inec intr-o zi de atata moarte ce pluteste in jurul meu, iar tu nici n-ai sa-ti dai seama ca lacrimile mele sunt pentru moartea ta viitoare pe care o vad clar de fiecare data cand te sarut. Iubirea mea te face muritor.

Frica e din cauza dorului pentru tine. Am frisoane. Am nevoie sa mai treci pe aici, pentru mine sau pentru amintiri. Am nevoie sa te am mai mult decat o viata, am nevoie sa nu-mi mai trimita scrisori de sub anonimat moartea, si nici sa nu ma mai sune de pe numar ascuns. O simt, stiu ca e aici. Se spune ca in Mexic moartea se plimba libera pe strazi. As vrea sa-i vorbesc de tine, i-as spune sa te uite, i-as spune ca ii transmiti salutari, dar ca tu n-o iubesti si ca nici n-o doresti. Stiu ca e geloasa, te cauta pentru ca eu am avut nesabuinta sa te iubesc si se plimba aiurea printre carnavaluri si baluri mascate. Ai venit acasa cu un buchet de viorele. Eu n-am liniste de atata fericire.

Imi doresc sa nu mai am voie sa te iubesc, imi doresc sa nu te fi iubit deloc, pentru ca in indiferenta mea tu sa te arati nemuritor.

Frankly

“Frankly, my dear, i’ll always give a damn on you walking away…”

Era vara. Intotdeauna tragediile au loc vara. Si era soare si eu plangeam incuiata in baie cu tot cu cei 12 ani ai mei. Baia era locul meu de spovedit. Acolo ma certam cu mine, acolo ma automutilam, acolo ma iubeam, acolo ma curatam, acolo imi trageam la toaleta lacrimile.

Ea hotarase sa se mute cu altcineva in banca. Si nu era banal. Nu avea cum sa fie. Era o tragedie, ea nu imi apartinea. Pentru prima data nu mai primeam ceea ce doream. Trebuia sa fie totul ca atunci cand ieseam cu taticu la cumparaturi: eu ceream si el imi dadea. Dar de data asta nu a mai fost asa. Mai tarziu mi-o voi mai lua peste nas, voi mai dori lucruri si imi vor fi refuzate, voi mai dori barbati si imi for fi interzisi. Dar daca mai tarziu am invatat sa mi-i interzic, refuz eu singura pentru ca credeam in principii mai presus de fiinta, atunci nu aveam asa ceva, atunci EA m-a interzis, ea m-a refuzat. EU eram cea interzisa, refuzata ei. Eu nu eram buna pentru ea. Iar asta nu e banal, asta e tragic.

Mi-a spus senina hotararea ei. Eram debusolata. Nu-mi venea sa cred tradarea ei. Cu o zi inainte o chemasem la mine acasa, in camera mea si am mancat tarta cu visine facuta de mamica , hilizindu-ne in caldura din balcon. Eu o iubeam. O voiam cu toata fiinta. Era prea deosebita ca sa-mi scape, era prea matura ca sa o inteleg.

Iesisem de la scoala rupta, fara voce. Mergeam agale pe langa parculet si am izbucnit in plans. A fost ruptura undeva, a fost fractura, a fost. O femeie m-a oprit si mi-a spus sa nu plang, ca in viata nu e bine sa plangi de fata cu alti oameni: le vei da satisfactia victoriei celor care te-au ranit. Dar eu am plans mai tare. Eu VOIAM sa ma vada. Voiam sa ma vada rupta, franta, cu penele smulse si cu ochii rosii. Voiam sa vad daca ar mai zambi, voiam sa stiu daca iubirea mea o poate face sa se simta atat de bine incat sa ma biciuiasca fara mila. Stiam ca ma iubeste, stiam ca ma va cauta, ca va reveni. Stiam ca a facut asta doar ca sa ma vada distrusa. Si voiam sa vada asta. Pentru ca era adevarat! Nu trebuie sa ascunzi fata de cei ce te iubesc durerea pricinuita de loviturile lor.

Ea era un fel de alt eu, un eu la modul ideal: ma voiam ea si mergeam tiptil pe urmele ei, ca Siddharta pe urmele lui Buddha. Stiam ca la capat ma voi gasi eu pe mine in stare pura. Dar nu stiam ca trebuia sa sufar pana acolo. Lumea nu era o tarta cu visine.

Ea a plecat. A parasit orasul pana la urma. Tot ce a ramas sunt eu, astazi, cu o amintire picata peste mine, de parca insasi bolovanul lui Sisif s-a abatut de la traiectorie. M-a ars ceva undeva, pentru ca ma simt cenusa. Ea m-a invatat sa plang, sa fiu umila iubirii. Ea mi-a aratat ca poti simti placere ranind pe cei ce ii iubesti si ca lacrimile lor sunt confirmarea suprema a dragostei. Si astazi cred la fel. Nici un zambet, nici un fel de sperma nu ma vor face sa cred ca cel de langa mine ma iubeste pana nu il vad plangand. Nici eu nu iubesc pana nu plang.

Olguta e legata de ea, si moartea ei la care am plans e ea intreaga. M-am unit cu ea in momentul in care am plans la acelasi pasaj al cartii de parca ne-am fi taiat venele si ni le-am fi schimbat intre noi, asa cum isi schimba fetitele rochitele intre ele. Noi nu ne-am schimbat niciodata nimic. Pentru ca noi eram mai mult de atat, eram mai mult decat simple fetite. Eram doi oameni care jucau ping-pong cu sufletele lor in jocul iubirii. Nu aveam ce pierde, aveam doar ce sa lovim.

printesa cea fericita

Era candva, nu tare demult, o printesa singura pe o planeta indepartata. Avea cu ea un fir de iarba si-l folosea pe post de interlocutor. Cand a crescut mare, un Fat-Frumos a venit sa o salveze de singuratate. Printesa a fost tare, tare fericita. Fat-Frumos a avut o copilarie frumoasa, a crescut in 7 zile cat altii in 7 ani, doar ca el nu stia sa imbatraneasca frumos. Ajunsese gras, barbos si mirosea a transpiratie. Printesa suferea mult. Si era mai singura cu fiece zi trecea. Copiii lor, printese si feti-frumosi, cresusera si plecasera sa cucereasca universul. Firul de iarba a fost strivit. Fat-Frumos nu voia ca Printesa sa il neglijeze pentru acea buruiana. Si Printesa ramase singura. Intre timp, totul evoluase. Fat-Frumos isi achizitionase un televizor cu plasma si playstation si s-a imprietenit cu Zmeii.

Printesa inca mai spera sa fie tare, tare fericita ca atunci cand a luat-o Fat-Frumos de pe acea planeta indepartata. Dar numai ca Fericirea aia nu mai venea. Treceau secolele si ea nu mai venea. Degeaba statea Printesa cu ochii pe ceas, Fericirea nu venea si nici nu i se vedeau farurile la orizont.

Intre timp, Fat-Frumos se gandise si el la Printesa. Nu se cuvenea sa o aduca pe planeta lui si ea sa stea chiar asa, degeaba. Asa ca Fat-Frumos isi facuse un obicei ca atunci cand ajunge acasa sa isi arunce ciorapii prin camera. Era primul joc inventat de el. Cand el facea asa, Printesa trebuia sa vina sa ii culeaga si sa ii spele bine-bine. Apoi au urmat alte jocuri, care nu i se pareau deloc amuzante Printesei. Ea a inceput sa ii spuna ca nu mai vrea sa se joace, ca ea plange cand el rade. Fat-Frumos insa inventase un alt joc: cand ea spune “Nu mai vreau sa ma joc” el ii da cu buzduganul peste fata, cand ea plange jucand jocurile, el o va trage de parul ei balai ca razele de soare.

Si uite asa trecea timpul. In pauzele dintre jocuri Printesa isi facea timp sa mai arunce cu coada ochiului catre ceas. Trecuse de mult ora Fericirii. Deja stia ca nu mai avea sa vina. Tot ce putea sa faca era sa inventeze si ea un joc, un joc in care se facea ca ea inca spera ca Fericirea va opri si langa ea. Da, ii placuse jocul acesta, de-a speranta. Era sanatos. Asa ii placeau mai mult pauzele dintre jocurile lui Fat-Frumos. Cand acesta pleca la Zmei, ea ramanea singura, pe planeta ei, planeta singuratatii, si isi imagina ca tine in mana firul acela de iarba, si vorbea, si plangea, si spera.

Intr-o zi, Printesa a fost gasita moarta. Avea parul jumulit si un ochi mov. Dar zambea. Si nimeni nu a stiut ca alaturi de ea stateau moarte si visele, si Fericirea, si ceasul acela pe care ea il tot privea si speranta, mai ales speranta, care era zdentuita si care murise de foame. Si mai ales, nimeni nu stia ca ea innebunise asteptand pe cineva care sa vina si sa o ia de acolo, sa o salveze, sa ii dea un fir de iarba in mana si sa o lasa singura. Nu de singuratate se temea ea si nu de linsite fugea ea. Fat-Frumos i-a facut o inmormantare frumoasa si a plans mult dupa ea. El cu cine se va mai juca de acum inainte? Tristetea lui a coplesit toata lumea si nimeni nu a banuit ca exista cineva care se putea bucura in toata acea jale. Era Printesa calcata de Fericrea cu faruri, ajunsa cu o intarziere de cativa pumni. A fost un accident de proportii de nimeni vazut.

Printesa a ajuns…

…aici.

Printesa are acum doua planete pe care sa locuiasca. Si inainte de a se pune sa deretice si sa puna in ordine toate ideile si toate gandurile cu care Printesa a ajuns aici, ea doreste sa va povesteasca voua cum e cu conceptul acesta de “printesa”.

Printesele sunt femeile.
Sunt acele femei care nu au renuntat la vise, care nu au uitat povestile. Sunt femeile care, atunci and vor deveni mamici vor petrece noptile citind povesti la capul copiilor, nu atat pentru a-i face pe cei mici sa adoarma, cat pentru propria lor bucurie. Sunt femeile moderne, care intre cafele si dead-lineuri au timp sa se gandeasca la Fat-Frumos.
Printesele sunt creative si vesele, sunt cersetoare si darnice, sunt rele, grase, frumoase, slabe, blonde, pisicoase, feministe, innebunite dupa capsuni cu frisca, copilaroase, brunete, atrase de rosu aprins si sumbre, sobre, imbracate chic ca la Chanel, aparatoare a drepturilor animalelor, fane Metallica, fumatoare, inalte, ghotice, muzele lui Cohen, psihedelice, etern indragostite de Morrison…
Conceptul acesta de printesa nu se vrea a avea legatura cu cartea lui Philippe Lechermeier, insa recunosc merg mana in mana simbiotic. Printesa voi vi eu, cu nazurile mele, cu demonii mei, cu placerile mele, cu muzica mea, cu regizorii mei. Nu voi incerca sa ating adevarurile eterne din simplul motiv ca le neg si la urasc. Deci, printesa de mine crede in schimbare si se plictiseste repede…

Printesa va incerca totusi sa nu va plictiseasca cu schimbarile si toanele ei aici, pe aceasta pagina!

Ne vedem in capitolul urmator!