watch this!

Nooooo, azi scriu post scurt si banal, pentru a va invita sa mergeti sa vizionati “Sex and the City”. Din pacate pt mine si pentru licenta mea care va trebui sa desfiinteze valorile promovate atat de serial, cat si de film, ceea ce am vazut aseara mi-a placut.

Am ras mult, Charlotte si-a atins punctul maxim de umor in film, am si plans, intr-un cuvant, m-a prins! Nu intru in detalii, nu povestesc de magariile sau lucrurile dragute facute de Big, si incerc pe cat posibil sa evit sa-mi amintesc replica “I curse the day you were born!”. Cert e ca: se pune accent mult mai puternic pe shopaholism. Cadrele cad pe sandale si pantofi, hainele sunt selectate cu maaare atentie, iar gentile sunt si ele un punct forte. De bijuterii nu vreau sa vorbesc inca! E fabulos si luxos din punct de vedere esetic. E facut in amanunt, la detaliu. La capitolul valori sta prost. Dupa licenta va voi explica pe laaaaarg cum sta treaba cu valorile promovate de aceste seriale!

Din nou vreau sa mentionez: daca va sugerez sa mergeti sa vedeti filmul nu inseamna ca va si indemn do like them. Ca si modele de urmat, cele 4 fete nu sunt cele mai potrivite. Poate doar replica Samanthei cand striga “I’m not the tipe of woman who sits home waiting for a man!!” ar trebui sa intre pe mai multe urechiusi si chiar sa se implanteze pe undeva pe acolo pt totdeauna. Oricum, nu trebuie sa ma mai explic ca in viziunea mea Samantha e cel mai frumos personaj din peisajul Sex and the City.

Cel mai oribil schimb de replici:
Mr. Big: Should we get you a diamond?
Carrie Bradshaw: No, no… just get me a really big closet!
It’s just…IAC!!!!!!!!

Virtuoasa

Inchise ochii si stranse din dinti. Barbatul gafaia deasupra ei, iar ei ii trecuse prin cap sa incerce sa imite placerea. O durea insa si ii era greata. Incerca sa se miste, sa scape de greutatea lui. Barbatul insa o apasa mai tare si intra in ea cu forta. Fata i se contorsionase de durere si scarba. El insa simtise asta, simtea respingerea ei si dorea dovada efortului sau pe chipul ei. Chipul Aminei insa nu trada nici o urma de placere ci doar de dezgust. Barbarul se incapatana si impingea din ce in ce mai puternic in trupul ei pana ce excitatia si nervoziatea atinsera cote maxime.

- Tipa! ii urla el si o tranti de perete tragandu-i parul lung. Ea incepu sa se zbata si incerca sa scape. Devenea tortura ceasul platit de barbat.

- Am dat bani pe tine tarfa, fa ce-ti spun! Ea se smunci, iar el o palmui dur peste fata.

Ea insa nu tipa, era obisnuita si nu voia sa ii dea si aceasta ultima placere: aceea de a o umili, de a o poseda. Ii putea avea carnea trupului, dar nu ii putea comanda ce sa faca, nici macar prin durere. Stranse mai mult din dinti. Stia ca barbatul va deveni mai dur si mai neinduplecat. Dar era obisnuita si avea sa indure cu stoicism durerea fizica. Barbatul deja uitase pentru ce se afla acolo, in el excitatia fu invinsa de simtul animalic si incepu a o lovi intai cu palmele apoi cu pumnii, din ce in ce mai dur. Ea se ghemui incercand sa-si apere fata, nescotand nici un geamat insa. Tacerea intarata pe barbat din ce in ce mai tare iar cuvintele murdare ce i le arunca se transformasera in urlete salbatice. Ea tremura si se infricosa. El o prinse de par si o arunca in parete. Isi simtea sangele in gura si si-l vedea stropi la picioare. Zambise insa, caci deja devenea limpede. Mintea i se limpezea. Intotdeauna daca ajungea in asemenea puncte cronice o luciditate sora cu moartea o stapanea iar ea putea atinge trepte de intelepciune. Credea ca moartea e acel sentiment de pace ce urmeaza strivirii si durerii trupesti. Ploaia de lovituri nu mai avea efect asupra carnii ei despre care ea spunea ca a intrat in putrefactie deja. Au intat sute de barbati in ea incat trupul ii murise cu desavarsire. Stia ca ce e de nepretuit nu sta in trup, nici in vaginul in care intrasera si maini si organe in erectie, nici in orgasmele atat de rar intalnite. Amina nu credea in multe, dar credea in ceva superior trupului si carnii. Credea in spirit si intr-o forma a sufletului. Stia ca durerea nu e o cale de a atinge desavarsirea. Nu era atat de naiva. Stia insa ca doar suferinta poate raspumpara pacatele carnii. Suferinta nu ii aducea pacea, pacea ii venea din sentimentul ca a platit prin acea durere pacatul de a-si fi intinat trupul. Credea ca in trupul ei salasluieste acea forta divina. Uneori o numea Dumnezeu, alteori se ferea de acest cuvant. Cand simtea aceasta stanjeneala in fata acestui simplu cuvant isi spunea ca aceasta e stanjeneala primordiala, lasata de Adam si Eva. Acelasi sentiment l-au nutrit si stramosii, cazuti in pacat fiind. Isi auzi capul lovit de ciment. Isi simti tampla zvacnind.

- Pune-te pe pat acuma. tipa el gafaind. Hai, esti surda? Urca-te! Am platit pentru ceva si nu
plec nesatisfacut. Esti o curva proasta! Asta esti! racni el si o trase de par spre pat.

Ea zambi nescotand nici un sunet. Stia ca placerea maxima in astfel de momente e sa renunte la tacere si sa planga. Ea nu e platita insa pentru astfel de placeri. Asta e placerea pe care o va da numai Lui Dumnezeu, cand va ramane singura in camera. Va plange si va cere iertare. Il privi pe barbatul asta cu pantalonii in vine din fata ei si zambi. El habar nu avea ce facea ea, el habar nu avea ca ea ii stia gandurile pentru ca ii stia instinctele. El nu stia ca ea ii cersea mantuirea vanzandu-se.

- Razi curva? si o plesni peste obrazul stang. Intoarce-te! Fa cum iti spun daca nu vrei sa te stalcesc in bataie! Asa…vezi ca stii? Nu ti-e mai bine asa?…Tot taci?…Tu esti din alea, curve incapatanate, ha? o prinse de par si impingea in trupul ei insangerat si vanat.

Are chef de conversatii, gandi ea. Dintr-o data i se facuse mila de el. Atat de mila incat ii venea sa planga. Simti dintr-o data cum in spatele el barbal oboseste.

Cand termina o impinse lasand-o sa cada cu fata pe perna. Auzi fermoarul de la pantalonii lui si cum se scotocea sa scoata banii. Cu ultimele puteri, in momentul in care el se apropie sa-i puna banii pe noptiera, se rasuci, il prinse de gat si il saruta cu cea mai buna imitaie a iubirii de care era in stare.

Saturday October 28, 2006 - 12:30am (EEST)

despre fericire si nu-uri

Sophie was back in the game! Pure, raw, explosive pleasure! Better than drugs, better than smack! Better than a dope-coke-crack-fix-shit-shoot-sniff-ganja-marijuana-blotter-acid-ecstasy! Better than sex, head, 69, orgies, masturbation, tantrism, Kama Sutra or Thai doggy-style! Better than banana milkshakes! Better than George Lucas’s trilogy, the muppets and 2001! Better than Emma Peel, Marilyn, Lara Croft and Cindy Crawford’s beauty mark! Better than the B-side to Abbey Road, Jimmy Hendrix and the first man on the moon! Space Mountain, Santa Claus, Bill Gates’ fortune, the Dalai Lama, Lazarus raised from the dead! Schwarzenegger’s testosterone shots, Pam Anderson’s lips! Woodstock, raves… Better than Sade, Rimbaud, Morrison and Castaneda! Better than freedom, better than life!(Julien Jeanvier)

Azi m-am gandit mult la fericire si iubire. In paranteza aberand, de cand am acest blog mi-am dat seama in mod constient ca axa in jurul careia ma invart e iubirea cu cele doua fete ale ei: fericirea si disperarea!

Oricum, ceea ce doream eu sa aduc in discutie e constiinta faptului de a fi fericit. Da, stiu si eu zicala aia celebra care candva, cand aveam 10 ani ma marcase, aceea care sustine ca fericirea e ceva ce stii ca ai avut abia in momentul in care o pierzi. Dar eu ma intreb totusi, atunci cand esti intr-o relatie de lunga durata, o relatie care poate se va concretiza sub egida cuvintelor “pana cand moartea va va desparti”, cum masori si cum stii ca esti fericit?

Azi eram in masina cu beibi si dupa ce am trecut de un semafor m-a lovit: “Sunt fericita!”, dar asa dintr-o data! Si m-am intrebat de unde stiu asta. Si n-am stiut de unde vine. N-am stiu ce anume m-a facut sa ma uit la beibi incruntat si serios la volan si sa ma declar cea mai fericita fiinta de pe pamant. Si nu stiu cum, dar nu a fost greu sa prind momentul acela, a fost natural si lin, un fel de miros de pamant dupa ploaie. Si chiar mi s-a confirmat faptul ca fericirea nu e un foc de artificii. Si nu e nici serenada sub balcon. Si nu e nici garoafe rosii in banca de la geam. Si nu e nici un cantec de-al lui Bolton. Si nu e nici roz bon-bon cu picatele mov. Si nu e nici nimica. Si mai ales nu e ceva ce simti abia dupa ce o pierzi pentru ca dupa ce pierzi ramane doar griul!

Oamenii care simt fericirea sau stiu ca au fost fericiti doar cand ii ia durerea de corason sunt oameni cu handicap emotional, dupa umila mea parere. In primul rand, rational vorbind, fericirea tine de o anumita alegere pe care noi toti o facem la un moment dat. Aceasta alegere tine incepand de la profilul ce-l urmam in liceu, pana la partenerul cu care suntem. Uneori ajung sa cred din aceasta cauza ca fericirea (sau nefericirea dupa caz), e pe undeva direct proportionala cu numarul alegerilor. Cu cat alegi mai mult cu atat iti creste sansa de a te infrumuseta si de a te imbogati cu experiente frumoase sau distructive dupa caz. Apelez atat la elemente pozitive cat si la cele negative doarece trebuie sa fie prezent in mintea noatra faptul ca alegerile sunt dihotomice, sunt bune si rele si in functie de ele noi atingem fericirea sau nefericirea.

Alegerile noastre de zi cu zi, cele pe care le facem in mod sesizabil, in principiu nu sunt cele impuse. Atunci cand nu avem libertatea de a ne alege propriul drum si propria idee de fericire inseamna ca suntem limitati si ni se limiteaza accesul la acea posibila fericire. Si daca esti destul de atent ai sa observi ca limitele sunt incepand de la propriul trup pana la propria constiinta, pana la societate si Constitutie, pana la religie si morala. Suntem limitati de mediul in care traim, de zi, de noapte, de hrana, de apa, de aer. Suntem prinsi si uite cum ajung sa concluzionez ca fericirea tine de libertate, in parte de acea libertate care ne lipseste. Totul e un ideal la modul absolut.

Si totusi exista fericire! Si totusi noi umblam bezmetici dupa ea! Si totusi eu ma declar fericita azi 9 iunie 2008, ora 1:39. Dar ma declar fericita in limita alegerilor ce le-am facut timp de 22 de ani.

Si cum de am facut de am ajuns la problema filosofica a libertatii pornind de la fericire? Cum se face ca ma gandesc ca fericirea mea e limitata de constitutia Romaniei? Cum de consider constiinta si constienta o piedica in calea fericirii? Pai, totul din cauza ca fericirea e ceva ce toti vrem sa avem. Si unii o inteleg a fi bani, altii se gandesc ca ea e doar un partener ce apare pe un cal alb. Si uite ca apar eu idealista, eu care ma declar fericita sa spun ca propria mea fericire mi-e o limita, ca, conceptia voastra despre fericire va limiteaza si va restrictioneaza. Fericirea mea de acum nu ma lasa sa aleg mai departe pentru ca ma ameninta cu nefericirea.

Situatia acestui post s-a schimbat spre final din pricina unei situatii stupide avuta cu un partener de conversatie in aceasta seara. Am fost pusa sa imi imaginez acele lucruri care ma fac sa ma cred libera. Si am inceput sa vizualizez pe rand biblioteci, banci, carnet si masina, job misto, bani, uleiuri de pictat, cuvinte, cuvinte, cuvinte. Si i-am raspuns cu tristete: NU sunt libera. NU ma pot imagina libera decat pe un loc pustiu, fara oameni, fara tehnologie, fara stat, fara reguli. Eu nu am libertatea de a ma imagina libera in aceasta lume, in contextul in care eu stau aici si va tastez aceste cuvinte. Eu nu sunt libera, prin urmare nici fericita nu sunt, prin urmare fericirea mea cu beibi de azi e doar un sambure din fericirea aceea mare care ar putea fi atinsa daca as fi libera pe deplin, libera si singura, fara beibi. Si da, iubirea mea pentru el e o piedica in calea libertatii de a alege, iar libertatea de a alege ma limiteaza sa iubesc absolut! E incurcat? Apoi, habar nu aveti voi ce e in mintea mea acum! Ma declar un om in ham, un om directionat prin viata cu lesa, cu multe si mute NU-uri plutind deasupra capului. Si e trist sa ma descopar ca fiind libera departe de iubirea lui, care ma subjuga, care ma face a lui, care ma limiteaza la zambetul lui de dimineata. Si e trist sa ma gasesc in catuse atunci cand ma gandesc la familia mea. Si e trist ca am lacate puse de tot ce imi place si cred eu ca imi aduce fericirea!

Si totusi uite asa, limitata, ciuntita si privata de libertate, de alegeri si in consecinta de fericire si iubire eu spun ca atunci cand veti gasi in jurul vostru acel fleac care sa va faca sa va simtiti intregi sa-l acceptati ca fiind cel mai bun lucru din viata voastra, pentru ca ceva mai bun de atat nu va mai exista dupa el. Restul, tot ce urmeaza dupa acel fleac-care-va-implineste e doar advertising si PR, e consumerism. Pentru ca noi nu consumam numai hrana si haine si articole de infrumusetare. Consumam idei de iubire, idei de sex, idei de fericire, idei de tristete, idei de distrugere, idei de absolut, idei de iad, idei de divinitate. Si ni le cream si ni le vindem singuri, noua insine, la pret redus in speranta, in continua si nemuritoarea speranta ca mereu va urma ceva mai bun. Si stiti ce? Celor cu optiuni limitate nu trebuie sa li se vanda idei absolute. Nu avem cu ce le cumpara.

Oamenii au optiuni limitate si ar fi bine sa le intre in cap asta celor ca mine. Nu stiu cand am sa inteleg ca nu am aripi!

Eu am gasit acel-ceva-care-ma-implineste si il declar Better than freedom, better than life! Sunt un muritor fericit.

LATER EDIT: daca pt beibi mi s-a parut relevant citatul din jeux d’enfants, pentru acest post nu pot decat sa mentionez mar adentro:
Padre Francisco: Freedom without a life is not freedom.
Ramón Sampedro: A life without freedom is not a life.

post slab, dar cu puncte de vedere

No, sa le iau pe rand, ca am multe de insiruit. N-am avut chef de licenta si am mers la sugababes. Am baut bere, m-am scandalizat de keo si akcent (m-am batait la melodia aia cu “n-am bani de bilet” totusi..). Fetele astea britanice is bune, adica la modul ala ca daca eram baiat aveam strabism de atata uitat de la bust la fundul lor. Bine ca beibi, nu veni cu mine si statu acasa!

Secundo, tot din prea mult chef de licenta, astazi iar m-am calarit pe bloguri gay. Iep, and i liked it! Acum 2-3 saptamani am inceput sa ii citesc pt ca alexadra venise cu o idee de proiect care ii implica si uite ca mi-a intrat in mana sa intru pe paginile lor. In fine, acum, nu stiu cum sa ma exprim, dar mi-s simpatici foc oamenii astia. Ma simt precum Carrie (pe care apropo am sa o decapitez in licenta) cu amicul ei Stanford, ala de se tot plangea “it’s so not fair. All the good ones are straight… even the gay ones.” cand ii citesc. Si stiti ce? Is oameni haiosi, pasionati de moda si high-life, oameni pretentiosi si oameni care se bucura de viata in modul lor specific. Poate am avut eu norocul de a fi o persoana foarte toleranta in ciuda ortodoxismului pe care l-am imbratisat candva destul de puternic, dar niciodata oamenii care au ales ceva nu i-am gasit de blamat. Mi se pare rational, de bun simt acel concept al liberului arbitru, concept ce sta la baza genezei crestine. Liberul arbitru inseamna sansa de a alege, iar acesti oameni au ales o viata diferita de a nostra. Daca alegerea lor ii va indrepta sau nu spre infernul crestin, aceasta nu depinde de mine sa o judec si nici sa ma apuc sa ii convertesc. In fine, nu am de gand sa intru in poliloghii teologice sau morale, ci doar sa afirm ca is misto oamenii astia! I wish I had a real gay friend cu care sa ies la cafea si sa ma chitcai si sa barfesc asa ca pt relaxare si … uof, you’ve got the point!

Si ca sa inchei cu vesnicul subiect, el amore, azi i-am zarit pe andra si maruta. Si eu am o problema cu ei: ma fac fericita de fiecare data cand ii vad sau citesc despre ei, si asta pentru ca imi dau siguranta ca iubirea poate exista, ca oamenii au suflet pereche si ca pot trai fericiti pana la adanci batraneti. Tot de aia imi place sa o citesc si pe Dana Nalbaru, pentru ca emana optimism, pentru ca iubeste si e iubita si e fericita. Si ca sa fie clar, IUBESC OAMENII FERICITI! Deci, uite ca azi mi s-a umplut inima de bucurie si mi-am zis, Ivasuc, ai incurcat-o, al meu esti de acuma, in veci-vecilor, Amin!

“…- dragoste ! urlau caloriferele
- dragoste ! draperiile
- dragoste ! magazinele de piese auto
- dragoste ! sobolanii”…(mircea cartarescu)

later edit: ralu mi-a urlat cu ciocolata in gura ca trebuia sa mentionez faptul ca am fost cu ea (si cu tatiana) la concert. Si da, tot ralu mi-a dat invitatia. Uof, multumita, my drama queen? :d (candva, cand voi avea abilitatile psihologice necesare voi scrie un post luuuuuung despre ea, si credeti-ma, AM CU CE material sa-l fac! :)) ) Creca te-au influentat gresit alea de la sugabebes, de asa yupi tra la la, te-ai apucat sa iei decizii nu tocmai rationale si de om normal! Love ya’!

era cifra 3

Uite ca iar revin. Si uite ca azi am fost tulburata cum numai la 15 ani puteam fi. Au fost niste coincidente care mi-au adus in fata un om cu care nu m-am vazut de multe ori, un om caruia nu stiu cata atentie i-am acordat si ii acord, in definitiv. E o prezenta aproape noua in jurul meu. Dar m-a surprins cu anumite lucruri, m-a suprins printr-un mod care pe mine cateva ore m-a facut sa nu gandesc limpede. Il pot banui la un moment dat a fi un om frumos.

Oricum, tulburarea a disparut de mult, dar e bine ca mi-au ramas niste cuvinte cu care sa ma pot juca. In orice caz, o coincidenta de orice natura te poate aduce intotdeauna intr-o stare semi-irationala.

Si totusi nu de el voiam sa vorbesc, ci de un fenomen straniu. Cu toate ca n-am nici o zi de cand nu l-am vazut ma apuca o nostalgie, un dor, un nu-stiu-ce dupa mon iemi. Si ieri am tipat si am trantit si m-am enervat. Si mi-a trecut repede cum o sa-mi treaca intotdeauna. Si nu e nici Stanescu, nu e nici Dali, e simplu si ii place tocanita de ardei. Si totusi e totul si totusi ma cucereste intotdeauna cu nimicuri. Ce am cu el e pur si simplu magic si de necrezut!

ps: Cifra trei m-a tulburat astazi. Chiar era trei.

Fidelity la 4 dimineata

Uite ca e patru dimineata si uite ca eu m-am linistit si am alungat valul de stres ce ma acoperea. Si uite cum te descopar o data cu zorii si cum invat printre concentrari si cearcane sa visez la tine.

Ai gust de cafea si tiramisu si eu pot acum, chiar acum sa ma joc cu degetele tale de copil strengar. Si pot sta treaza, atat de treaza incat sa te privesc cum deschizi ochii in dimineata asta. Si daca e ceva ce imi place acum cand nu esti langa mine, acel ceva e faptul ca te regasesc mai viu si mai real si mai frumos in amintirile mele cu fiece tasta ce o bat. Si imi creste dorul si dorinta. Si imi lipsesti in cel mai aromat mod cu putinta. Si imi vad in linistea asta, batand in geam cu degetul, iubirea ce ti-o port. Si zambetele se dau de-a dura chiuind pe fata mea obosita, prafuita. Si lumea se trezeste, masinile se aglomereaza in intersectii, iar eu cred in zane si in tine. Si uite un camion, si uite o hartie de la twix intre frunzele tufei iasomie din fata geamului, si uite ca se sparge noaptea in cioburi roz, si uite c-am visat o pisica gri, si uite un felinar, si uite un om grabit, si uite, da’ uite cum nu mai existam noi in lumea asta si cum ne uitam la ea ca la televizor, schimband mereu canalele in timp ce stam relaxati pe canapeaua iubirii noastre!

Si daca e ceva ce ma coloreaza in zilele astea, apoi jur ca acel ceva esti tu, suntem noi cand suntem impreuna, pentru ca ne-am bagat sa ne balacim amandoi in acelasi loc de unde se nasc curcubeele.

Praf pe cuvinte

Astazi am devenit obosita sa lupt. Azi renunt. Renunt sa mai scriu posturi pe care toti sa le inteleaga. Am obosit sa ma explic. Uneori nu am rabdare decat pentru metafore. Si astazi nu mai vreau sa vi le explic. Astazi sunt egoista si ma iau eu pe mine imi brate si imi povestesc nostalgii si imi promit turnuri de fildes si nori cu care sa ma incalt si sa umblu prin lume. Va scriu pe un ton obosit, prafuit…

Nu mai vreau viata sociala. Nu-mi mai doresc sa plac tuturor si-mi doresc sa invat sa spun NU, sa invat sa refuz si sa nu ma tem sa-mi apar nebuniile. Ce e ciudat in faptul ca imbin cuvintele intr-o maniera prin care eu numai asa ma pot revarsa? E ciudat pentru ca voi nu intelegeti? Astazi dau divort de voi. Maine voi veni cu un inel la usa voastra si va voi cere sa veniti cu mine din nou la starea civila a sanatatii mintale. Dar astazi imi doresc partajul. Astazi imi doresc ca micile mele dereglari sa fie cu mine.

Azi las si licenta care si asa nu a fost decat pipaita. Las tot si ma duc sa ma plimb pe campiile mele verzi cu papadii galbene.

Ma simt batrana, ma simt asezata pe o terasa cu flori de musetel in fata. Ma simt trasa spre visele cu care am intrat in Bucuresti. Si ma vreau acolo, inapoi, acolo unde ploaia avea un miros verde amestecat cu albastru. Ma vreau acolo in punctul acela din care puteam admira casa aceea parasita in varf de deal. Si ma vreau acolo unde frunzele de cires erau pline de ploaie si sclipeau.

Si erau noptile acelea in care plangeam. In care aveam nevoie de o imbratisare, doar una. Am avut zile in care ma sfaramam pe Lipscani si ma acopeream cu petale de magnolii. Si au fost zilele acelea in care tu ma asteptai la metrou la zece noaptea in tricou galben. Si sa stii ca eram pregatita sa fiu cu tine chiar daca nu mi-ai fi promis fidelitatea. Si apoi mi-ai venit ca un puf de papadie si mi-ai spus ca nu mai pleci niciodata. Si eu te-am primit cu bratele pline de lalele.

Dar eu sunt atat de mult si sunt atat de batrana. Am praf pe ridurile fetei si flori salbatece crescute intre sani. Si nu mai am papadii in priviri, am doar o imagine cu o apa curgatoare. Si nu ma mai balacesc in tufe de iasomie, miros doar a lut amestecat de picioarele acelei tarancutei cu sani mari si obraji rumeni.

Si azi ma indepartez de lutul vostru, si ma despic incetisor. Si ma fac albastra si merg pe campul ala din spatele cimitirului. Voi privi pomii scrijeliti cu F+A si ma voi racori la izvorul acela. Si nu voi avea teama, azi ma acopar cu albastrele, ma deghizez intr-un tablou al lui Dali. Pentru ca tu stii ca sunt pe jumatate nebuna si de asta vrei sa fii aici langa mine, de asta nu vei pleca, pentru ca vrei sa calatoresti orb alaturi de mine. Si in tavan sunt ascunsi eroii, iar eu imi infing picioarele in gresia din hol si las sa-mi creasca portocale in loc de degetele mainii. Si-mi las sa apara curcubee in loc de cearcane dupa ce plang si te apoi ascund bine in aerul dintre firele mele de par. Si tu imi atingi corpul perfect cu florile acelea salbatice dintre sani cu iregularitatea irisului tau caprui.

Si la urma urmei e vorba doar de iubire. Si e vorba de vechea moarte si vechea iubire care intotdeauna vor ramane noi cand ne vor iesi in cale. Si e vorba ca eu te voi duce acolo, intr-un loc langa un rau si un cires inflorit si te voi lasa sa petreci intreaga noapte langa mine. Si iti voi spune ca nu am ce iubire sa iti dau, si tu-mi vei spune ca nu conteaza, ca esti amantul meu permanent. Si-ti voi aduce ceai parfumat tocmai din China si il vom varsa in rau si vom inmiresma lumea cu el. Si vom permite soarelui sa se reverse peste noi ca mierea si noi vom ramane acolo lipiti. Si te voi intampina la inceputul zorilor imbracata in frunze si zdente culese in urma Arhanghelilor ce luptau in zilele Apocalipsei. Si tu imi vei spune ca iubirea noastra e doar praful de pe bocancul unui revolutionar de la 1789. Iar eu iti voi spune ca tu erai cel care purta bocancul, ca erai prizonier si ca iti aduceam in cancera printre gratii paine si vin.

Si la urma urmei e vorba de drumurile mele. De uliti si sosele, de sandale si prune coapte cazute pe marginea drumului. Si intelege-ma, nu am avut niciodata un secret chiar daca nu se afla nimic dupa privirea mea si am propozitii care se opresc brusc, care nu se mai continua. Am doar o ureche care aude constant rasete spaniole si un picior care e coada de peste. In rest sunt eu pe dealul acela verde, dansand hora sfintei iubiri si lasandu-mi hainele la fiecare saritura pentru a aduna praful necesar intre sani ca florile salbatice sa creasca acolo libere, libere ca tine, amantul meu pentru totdeauna.

Despre campanie. Dar altfel.

Am ajuns si in punctul in care sa ma simt prost ca in calitate de aproape-absolvent al unei facultati de stiinte politice interesul meu pentru campania in decurs nu se transpune la nivelul unui post. Am rezerve in ce priveste acest fapt datorita imaginii pe care o am despre propriul meu blog: aceea de supapa de salvare atunci cand frustrarile, dorintele, avanturile literare, nedumeririle mele ma lovesc.

Astazi insa voi aborda un subiect care indirect are legatura cu campania pentru alegerile locale, si anume neacordarea atentiei domeniilor feminizate (invatamant, asistenta, etc) de catre femeile cu functii politice (sau care acced la asemenea functii).

Istoric vorbind femeile nu apar decat in ipostaza de sotie a regelui, de amanta seducatoare si uneori intriganta, dar nu de guvernant. Cele doua exemple care imi vin acum in minte, Elizabeta I a Angliei si Ecateria a II-a a Rusiei sunt exemple stralucite care ar fi trebuit sa dovedeasca pe deplin facultatile unei femei de a conduce. Din pacate cele doua au fost privite drept exceptii de la regula.

Astfel, femeile nu au modele la care sa se raporteze. Marii invatati precum Toma d’Aquino, John Locke, Jean-Jacque Rousseau, J.S. Mill, J. Schumpeter, Freud mai aproape de noi, au considerat ca femeile sunt incapabile de a se ocupa de sfera politico-sociala din pricina “apropierii sale de natura”. In conceptia lor (din pacate nu numai a lor) femeia este in mod natural supusa barbatului, un fel de extensie menita a procrea, a aduce calm si fericire barbatului care vine acasa obosit de treburile lui de conducere. Freud de exemplu era convins de faptul ca femeile nu au puterea de a se transcede naturii lor biologice si astfel ele se dovedesc incapabile sa participe in viata civila. Asta, tradus in maniera mea, inseamna ca femeia e o jucarie sexuala cu hormonii umblandu-i val vartej prin vagin, si din aceasta cauza ea nu se putea concentra asupra altui lucru, serios, nu isi poate asuma responsabilitati politice.

Astazi, gratie femeilor care in anii ‘60 - ‘70 au iesit in strada atragand asupra lor apelative nu prea dragute, interesul pentru problematica femeilor in domeniul politicului a crescut. Intai s-au afirmat ca teoreticiene in cadrul teoriilor politice si abia mai apoi drep activiste in partide politice.

In teoria feminista sunt mai multe traditii de abordare a subiectului femeia-in-politica. Pentru Romania am recunoscut abordarea concetrata pe participarea femeilor in activitatea politica traditionala. Aceasta prevede faptul ca femeile in politica se raliaza “curentului masculin”. Asta nu inseamna decat un singur lucru: femeia intra pe un teritoriu masculin, un teritoriu in care pentru a ramane trebuie sa se comporte ca un barbat. Astfel, o femeie intrata in politica trebuie sa renunte la emotiile sau sentimentele , toate aspectele care erau vizate a fi drept feminine, prin urmare slabe. Asta dupa parerea mea e ok, nu stiu daca mi-ar place sa vad la tv femei-politician smiorcaindu-se sau profitand de avantajele acestea sentimentaliste (cum i s-a intamplat lui Hilary cand a varsat lacrimi de crocodil in trailerul pentru campanie) sau sa le vad pe toate a la Elena Udea cu rochii roz pana sub fund afisand insemnele feminine imprimate de natura pe corpul lor. Problema mea e alta: femeile ajunse in functii politice se vor ocupa de domenii masculine. E absolut ingrijorator din punctul meu de vedere ca o femeie politician nu se implica vizibil, activ in lupta impotriva misoginismului, impotriva violentei in familie, ca nu isi disputa clar faptul ca e femeie, ci se ascunde dupa un discurs masculinizat pe teme de interes masculine.

Psihologic vorbind atitudinile lor sunt de inteles. Dar nu stiu daca asta are sens pentru mine. Am tot citit si m-am invartit cu programele de campanie ale doamnelor care vor sa acceada la functia de primarie. Am intrat pe pagina doamnei Theodora Bertzi. Dumneaei propune pe langa subiectele si promisiunile la ordinea zilei si anumite reglementari in ceea ce priveste educatia in sect. 3, proiecte care sa vizeze copiii, parintii si bunicii, cum precizeaza ea. Mi se pare o initiativa buna, daca intr-adevar s-ar lua anumite masuri pentru acele familii dezorganizate, familii monoparentale care in aproape 90% din cazuri singurul parinte e mama si pentru copiii acelor familii. E nevoie de educatie, e nevoie de asistenta sociala. Aceste lucruri nu sunt de interes pentru un barbat. Sa spunem ca aceasta putere de a empatiza, aceasta dorinta de a ajuta pe cei defavorizati e mai pregnanta femeilor, pentru nu-i asa, ele oricum sunt mai aproape de natura. Ceea ce incerc sa spun nu e faptul ca o femeie in functii politice trebuie sa se ocupe numai de partea sociala. Incerc sa spun ca inseamna evolutie ca cineva, femeie sau barbat sa se ocupe si de aceste lucruri.

Domeniul invatamantului, al educatiei, al sanatatii, al asistentei sociale sunt domenii care in cartile de specialitate apar ca apartinand femeilor. E nevoie ca cineva sa se aplece asupra lor cu mai multa atentie. Mi-ar place sa vad o candidata la primarie intr-o confruntare televizata cum apara si ofera solutii si in aceste probleme. Stim cu totii, si le traim, povestile despre traficul bucurestean, despre gropi, despre parcari. Stim si problemele din administratie. Stim si lipsa spatiilor verzi. Stim si problemele cu ApaNova. Stim. Dar oare nu stim ca sunt copii care nu-si permit accesul la educatie? Oare ne dam seama cat de mult cresc sansele ca acesti copii sa ajunga delincventi? Oare nu stim cati profesori fosilici primesc salarii prin licee si universitati fara sa le merite? Un primar daca isi mai doreste un mandat se apuca si repara cateva strazi. Nu stiu cati se pot lauda cu finantarea unor proiecte de asistenta sociala sau educatie pentru cetatenii lor.

Si nici macar nu stiu daca treaba asta trebuie sa o faca o femeie. Poate pur si simplu am asteptari mai mari de la ea, pentru ca ea STIE, asa cum si eu stiu. Nici macar nu-mi pasa ce si cat fura, nu cer candidatilor integritate morala, ci doar sprijinul ala civic si responsabilitatea de a face din urbea lui un lor mai curat si mai civilizat. Si sa nu mi se spuna ca nu sunt fonduri, ca sunt din plin. Proiecte si dorinta de munca nu sunt!

Mi-ar mai place sa se faca proiecte pentru consiliere in maternitati pentru toate acele femei care vor sa avorteze. Pentru ca nu e corect ca o femeie sa vina si sa plateasca si intr-o jumatate de ora sa fie “rezolvata”. Acea femeie ramane cu traume pe intreaga viata. E nevoie sa stie ce se intampla, e nevoie de un psiholog, nu numai de un ginecolog in aceste cazuri. Mi-ar place ca familiile cu copii in care violenta (nu e egala cu bataia neaparat) e la ordinea zilei sa fie uneori vizitate de un asistent, sa primeasca sfaturi si poate ajutor sa se reabiliteze. Poate ziceti ca asta nu trebuie sa fie in grija unui primar, nici nu ma intereseaza. Dar este in grija lui sa sprijine si sa incurajeze organizatiile si proiectele care se fac in aceste domenii. Problema e ca din aceste actiuni nu ies bani pentru propriile lor buzunare, asa cum ies din afacerile cu borduri!

Stiu ca trebuie asfaltate si gropile, dar insist sa cred ca mai trebuie sa asfaltam si alte aspecte din viata noastra. Bunul simt sau a fi un bun cetatean nu se invata pe o sosea fina ca-n palma.

victim of my own choices

Ally McBeal: Maybe I’ll share my life with somebody… maybe not. But the truth is, when I think back of my loneliest moments, there was usually somebody sitting there next to me.

Despre asta voi scrie astazi. Despre oameni care devin tristi si ocupati la 20 de ani. Despre independenta si fuga de copilareala. Bani, job, chirii, case, masini, alimente, cosmetice, carti, bani, bani, bani…iata ce ne intereseaza, iata dupa ce alergam. Nu mai alergam dupa fluturi, nu mai culegem flori sa ducem mamei, nu ne rupem spinarea sarind dupa cirese rozalii. Alergam sa avem bani. Si atat. Devenim consumeristi, simpli pioni economici. Si ne trezim obositi, tristi, deprimati, singuri. Ne tinem in viata prieteniile din liceu la telefon si pe chat pentru ca nu avem timp sa iesi la plimbari, iar firma devine familia adoptiva.

Poate am exagerat. Dar mi s-a intamplat sa ma simt ca in descrierea de mai sus. Eu am noroc ca sunt nebuna, o rotita mi-e stricata pe undeva. Am noroc ca imi canta cantce in cap si ma mai trezesc dansand pe strada. Am noroc ca aud cuvinte si am carnetelul meu (care-i sfant). Am noroc ca imi place sa merg cu nasul pe dus dupa miresme de flori. Am noroc ca il iubesc pe Almodovar si Medem. Am noroc ca visez pana imi pierd vederea. Am noroc ca nu cred in noroc.

Dar ma simt prinsa de lume. Ma simt goala de mine cand ceea ce nu-mi place ma acapareaza si nu vad scapare. Si mie nu-mi place sa muncesc. Nu ca as fi lenesa, ci pentru ca nu vreau sa traiesc doar pentru asa ceva. Vreau sa creez, vreau sa cant melc,melc codobelc si sa pictez peretii casei cu fiica mea. Vreau sa-mi iubesc iubitul cu tot aerul ce imi intra in plamani. Vreau sa cred in pitici si in zane si in noaptea de Sfantul Andrei cand ies strigoii. Si in loc de asta nu dorm noaptea din cauza job-ului, ma gandesc la licenta, la ipoteze de studiu si proiecte de cercetare. Sunt obosita, n-am chef sa vorbesc, ma indepartez de Iemi, renunt la Lynch pentru Naomi Wolf, renunt la mancare pentru cafea. Renunt la mine pentru viata.

Si nu mi se pare corect. Stiu ca cei mai fericiti oameni sunt cei care impaca si capra si varza, adica fac ceea ce le place. Dar si eu fac ce-mi place! Am satisfactii imense si jubilez si eu de fericire din aceasta cauza cate 24 de ore la rand de parca m-a trasnit becul ala rosu si imaginar de pe nas. Sunt pasionata de studiile ce le citesc, ma arunc spre ele ca o insetata. Problema mea e ca nu vreau sa ma opresc nicaieri. Nu vreau sa ma stabilizez in nici un job. Nu vreau sa cercetez o viata acelasi domeniu. Ma plictisesc repede si ma deprim un-doi de parca ar veni prapadul. Cred ca asta se cheama superficialitate. Dar voi stiti ca nu vreau sa ma vindec de asta? Stiti ca imi place asa cum sunt? Stiti ca imi place sa ma plang de porcariile in care intru? E amuzant sa fiu drama queen. Si n-as suporta sa fie totul lin si roz bonbon. I like being a mess. It’s who I am. Si pentru nimic in lume n-as dori sa incetez a mai cadea pe scari sau a intra in pereti!

Si totusi e trist. Pentru ca nu voi putea sa fiu asa la infinit. O data si o data tot imi voi prinde urechile pe undeva. Si atuncea ma voi automutila cu o carioca mov in jurnal. Si nu stiu…Dar e trist sa vezi oameni tristi. E trist sa ii vezi cum dupa job devin Mr. Hyde. Si-mi vine sa ma iau la palme si sa va iau si pe voi si sa invatam impreuna care e esenta noastra. Ca o tigara fumata pe iarba cu un prieten si vorbind despre vise si baloane colorate va ramane o amintire fixata in ADN. Ca un zambet te face sa uiti ca ai picioare. Ca un sarut iti aduce un izvor in care sa te reversi. Ca o papadie poate face o primavara. Ca bocetul dupa o despartire pe umarul prietenei e terapie curata. Ca o cafea tare si o melodie draguta iti aduc 24 de ore de implinire.

Eu una imi voi pune piedica in viata. Prefer sa cad in bot decat sa merg lin pe troniteta prin viata. Si daca viata e o scara, apoi chiar ca-s binecuvantata! Eu cad mereu pe scari, iar ridicatul mi-e insotit de obraji rosii si ras isteric si o amintire de inveselit pe cei dragi. Momentan sunt bine cocotata pe trotineta, ba ca mi-s lipita si cu super-glue. Dar va veni ziua aia mare cand m-oi dezlipi si-oi suferi cat 27 de elefanti care nu-s mai gasesc cimitirul. In acea zi ma voi plimba 8 ore fara scop si voi ciocani la usa prietenilor sa le duc o turta dulce si sa le spun cat de dragi imi sunt si cat ii iubesc. Pentru ca niciodata nu vei fi singur in singuratatea ta, pentru ca duritatea cimentului de sub fund cand pici te va duce la o cafenea sa strangi o mana familiara.

post placid ca ziua de azi!

Cine spune ca lucrul de acasa e o binecuvantare? Toti din jurul meu spun ca e mai comod sa stai acasa, in fata laptopului sa iti rezolvi deadline-urile. La urma urmei ce poate fi atat de dificil de facut? Nu trebuie sa mergi prin ploaie, nu trebuie sa te dichisesti pentru a fi draguta la birou, nu depui nici un efort. Ei bine, toti spun aceasta mai putin cei care lucreaza de acasa. Iar eu sunt una dintre ei.

E total gresit sa se creada ca a sta acasa si a tasta la laptop si a-ti bate capul la tine in pat asupra problemei X e simplu, facil si relaxant. Va spun eu: e dificil ca naiba! Am doua sute de miliarde de tentatii: mi-e foame, mi-e sete, vreau cafea, citesc mult mai multa presa, caut si descopar noi muzicieni, mi-e dor de iemi, mai intra un amic pe mess, mai meditez ca oaia printre taste..si lista poate continua. Nu am taria de a ma rupe de ce ma inconjoara si se pare ca pierd din ce in ce mai mult timp cu noul meu job convenabil de acasa…Plus ca domeniul e total nou pentru mine si nu am inca siguranta conceptelor. Inca ma clatin si invat din mers cat pot de mult. Oricum am rezultate foarte bune si incep sa primesc reactii pozitive, ceea ce nu poate decat sa ma incante. Dar pentru a fi avut rezultatele alea au fost necesare cateva deadline-uri precise care sa ma bage in sperieti si sa ma oblige sa imi fac din degete titirez pe tastatura.

Logica modalitatii mele de lucru e in felul urmator: ma trezesc de dimineata si ma asez sa lucrez. Intotdeauna jur ca termin pana la 12 dupa-amiaza ce am de lucru ca apoi sa ma apuc de licenta. Nu termin la 12, ba ca tine pana pe la 22 noaptea. Si NU fac nimic, dar nimic. Insa, pentru ca in mintea mea e setat: azi lucrezi nu ma ating de nimic ce inseamna licenta, am sa fiu eficienta! ma trezesc la sfarsitul zilei si cu lucru mai mult pentru a doua zi si cu nema pagini scrise la licenta. Problema e nu ca nu imi fac treaba si ca nu muncesc pe branci, ci faptul ca nu ma pot focusa prea mult timp asupra unei probleme, mai ales daca sunt si acasa. Pierd timp, pierd enorm de mult timp si n-ar fi bai daca as avea numai job-ul. Dar abia incepe sesiunea si am si licenta aia de scris. Si sincer incep sa ma panichez si sa ma stresez de atata lene si nesimtire ce am in mine! Cred ca sunt o neserioasa. Cu toate ca ma bazez ca toti studentii sa fac totul in ultima clipa si tot atunci sa ma trasneasca inspiratia divina…Sunt debusolata si trista…Asa ca merit un episod din Ally McBeal, nu?????????